Fundaţia CIREŞARII

luni, 31 octombrie 2011

Coarnele Halloween-ului

Haloween-ul, ştiu cam toţi sătenii acuş, e sărbătoarea aia irlandeză, în care unul Jack, umblă cu dovleacul bâjbâind prin întuneric. Se zice că Jack Zgârcitul, după ce a păcălit de două ori pe Scaraoţki, pe dracu cel mare, n-a mai încăput nici în iad nici în Rai. Şi Satana, i-a dat un dovleac în mână să umble haihui prin întuneric! Ciudată poveste. Cu final neînţeles. Pentru mine, pentru dvs...

Paradoxul e că sărbătoarea dovleacului cu cap de mort a umplut România. De la profesori şi actori, până pe uliţele satelor din creierii munţilor, elevii au învăţat să colinde cu dovleacul aprins. Adică în numele Satanei. Colindă ca de Crăciun, dar nu cu traiste de covrigi, şi nici cu vestea bună că s-a născut Mesia, ci îmbrăcaţi în haine de drac! Mascaţi, cu sânge fals pe obrajii lucioşi, cu coarne ca ăia răii - dar şi cu cruciuliţe la gât, cu cearşafuri albe peste trup - ca stafiile, bufniţe, vârcolaci, huhurezi sau vampiri, tinerii se dau malefici. Şi devin. Se cred Merlin, sau nu ştiu ce mama Omida. "Noi suntem vrăjitoare bune, dle profesor", a strigat o "diavoliţă" de liceu unui prieten bun de-al meu, dl. Meleacă, profesor de Religie. Nu ştiam că se poate şi vrăjitori buni. Adică şi draci cumsecade...

Intrând la Diverta să-mi cumpăr o carte, am rămas uimit să constat că pe un raft, pe lângă prostioarele vrăjitorului Harry Potter erau şi manuale de magie, cartea neagră a vrăjitoriei, textele lui satana, şi alte chestiuni malefice. Cărţoaie groase de sute de mii sau milioane de lei vechi. Atenţie, pentru copii!!!

Duminică seara, la Târgovişte, am văzut într-o cofetărie tot felul de măşti, de coarne, de ochelari, de turbane şi nu mai ştiu ce aiureli, cică pentru haloween-ul copiilor.

Azi, la liceu, prietenul meu citat mai sus, n-a putut să estompeze distracţia dovleciştilor, deoarece o profesoară i-a sugerat să fie blând, "să nu distrugă de tot haloween-ul". Mi-a spus la telefon că parcă publicul i-a disipat entuziasmul şi că a simţit o apăsare diabolică în timp ce vorbea.

Impinşi spre divertisment macabru - chiar de către profesori sau părinţi (?!), tinerii noştrii se joacă cu magia. Cu drăcia. Se cred vrăjitori şi se comportă ca ei. Dansează ca zombi (oameni fără suflet) şi spun Abracadabra la dovlecii cu limbi ascuţite de foc şi ochi de piraţi. Pentru ei horror e ceva delicios. Iar viaţa, succesul, cred că e ceva de hocus pocus... Faci o vrajă, baţi din baghetă şi vei fi primul în toate!

Am spus unor profesori (şi tuturor elevilor), că atunci când permiţi ca tinerii să se-mbrace în pisica neagră, în Dracula, în Necuratu' sau vrăjitoarea din Albă ca Zăpada, nu mai poţi avea pretenţii să fie cuminţi la ore. Să fie corecţi, să fie morali. Să nu fure, să nu jefuiască, să nu violeze. Să nu ucidă cu sânge rece. Fiind o zi mici fantome, mici vampiri ori little dracula, pruncii îşi vor apoi lua rolurile în serios. Iar unii, şi le-au luat deja!

O colegă de-a mea, profesoară de Istorie, mi-a spus în seara asta la telefon, că în blocul ei umblă copii cu Haloween-ul. Troznesc, ţipă. scot sunete diabolice, fac ca stafiile, ca huhurezii. Amuzament cu dulceaţă de scârbă. Ceea ce mi-e teamă fraţilor, este ca nu cumva copiii din România să devină ca cei din America, unde în urma unei întrebări pe stradă "ce le-ar place cel mai mult să facă de Haloween?", 85 % dintre ei au răspuns "să omorâm un om"! Mă tem, că dacă azi copiii colindă cu Haloween-ul prin blocuri, mâine la Ştirile de la ora 5, să n-aud că-n urma promenadei drăceşti, au murit părinţii sugrumaţi în case. Aşa, de... divertisment.

După colindul de Crăciun ajungi la ieslea Lui Isus Hristos, după bântuiala de Haloween ai şansa să ajungi în coarnele lu' Satan.

Fugi de dovleac! Dinţii săi fac răni ce nu se mai vindecă!

duminică, 30 octombrie 2011

Automatisme...

A.W. Tozer, spunea că automatismul din biserici este văzut atunci când lucrurile merg mecanic. Adică un fel dinamică zero a eklessiei, continui eu. Automatismul înseamnă repetare a Scripturii fără sentiment. Mulţi repetă Biblia fără să simtă ceva, o repetă fără să înţeleagă ceva, fără uimire, fără aşteptări sau surprize îmbucurătoare, mai subliniază Tozer. Astfel repetăm versete fără sentiment, fără sens, cântăm fără uimire, ascultăm fără mirare.

Trăim în biserici unde duminica dimineaţa facem gimnastică menajeră: cântare - în picioare - rugăciune, cântare - în genunchi - rugăciune, predică la Masa Domnului - în picioare - rugăciune - Cina, cântare-în picioare-rugăciune, predică - în picioare - rugăciune. Sus -jos. Sau pentru unii jos-jos. Adică pe dos...

Aceleaşi cântări, aceleaşi texte din Biblie, aceeaşi psalmi, aceleaşi interpretări, aceleaşi vorbe şi vorbitori. Pardon, vorbăreţi. Care provoacă aceaşi plictiseală. Plictiseală pentru care ar trebui să plătească. Cu deportarea în Bărăgan, vorba fratelui Pustan. O călugăriţă, spunea că după 12 ani de ascultat predicile preotului în fiecare duminică, ajunsese să ştie unde e punct, unde e virgulă, unde e dialog! Iar fratele Pustan ne-a spus la şcoală că într-o biserică un predicator a căscat la amvon în timp ce vorbea!


Se fac rugăciuni în stil mecanic - şi nu dinamic (rugăciuni pentru bolnavi - făcute fără credinţa că se pot vindeca, pentru examene - fără credinţa că pot fi trecute, pentru iertarea gafelor - fără credinţa că pot fi şterse). Se predică, se cască (cineva a căscat chiar în timp ce predica la amvon!). Fraţii cântă "şi mâinile mi le-nalţ", dar le ţin pe lângă dânşii, "la tronul Tău, stau îngenuncheat", şi stau semeţi în picioare, sau belferi în bănci. Cu gura se cântă literele din Harfe, din Laude, cu gândul fraţii sunt la fierul de călcat (dacă e uitat în priză), la sarmalele ce trebuie-ncălzite, la vacile ce trebuie să vină de pe coastă. Cu ochii pe cer dacă sunt nori, căci fânul e risipit, răsadurile trebuie udate, porumbul nu a legat...

Automatisme, rutină, putreziciune - zice Tofler. Rutină, rugină, ruină, spun eu. Cei 3 R ai bisericii ce se autodistruge.  "Dumnezeu nu poate intra în slujbele noastre de biserică, deoarece am stabilit mai dinainte totul pentru El", spune Tofler. Cu automatismele turate la maxim, nici o biserică nu va creşte. Nici nu va stagna. Singura cale a ei e "la vale"! Iar văile sunt multe, în timp ce Vârful e numai Unul!

vineri, 28 octombrie 2011

Setaţi să nu ne convină

Dacă e toamnă şi cad frunzele, ne-am dori să înmugurească zăloaga şi sălciile pletoase.
Dacă zăpada ne scârţie sub bocanci, ne topim de dorul soarelui tropical. Iar când e soare, dorim să ne dăm pe gheaţă.
Dacă grădina ne e plină de mere am dori o felie de pepene, iar când grămezile de pepeni ne încurcă promenada pe trotuare, am dori o mână de cireşe.
Dacă suntem slabi, am mânca şi roşcove, numai de ne-am face ceva mai "rotunzi", iar când suntem graşi ("după 40 de ani te îngraşi şi cu aer!", cum spunea fratele Ianovici), ne atrag din ce în ce mai mult dietele de pe manşeta ziarelor.
Dacă avem părul creţ, înroşim plăcile de îndreptat, dacă e drept ni-l sucălim pe ondulatoare, dacă e negru îl vrem blond,  şi dacă... nu mai ai păr şi te piepteni cu prosopul, ai dori chiar "un transplant de sfori"! -cum spunea Monica Diaconu.

Dacă avem ochii căprui ni i-am dori albaştrii, iar dacă-i avem albaştrii parcă mai sexy ar fi verzi.
Dacă sunem necăsătoriţi suntem incendiaţi de nerăbdarea însurătorii, iar când suntem familişti cu acte-n rgulă ne gândim că era mai bine totuşi singuri şi holtei.
Dacă avem maşină, nu e de ultimă generaţie, dacă avem o casă, nu e modernă. Am fi vrut alt laptop, alt telefon, altă stradă, să ne cheme altfel, să avem altă viaţă, să trăim în altă ţară.

Dacă suntem mici vrem să fim mari, şi când suntem mari ne-am dori să fim copii.
Dacă ai copii, uneori îţi vine să-i vinzi, dar dacă nu reuşeşti să naşti ţi-ai da şi sufletul în schimbul promisiunii.
Dacă ai părinţi sunt prea cicălitori şi le trânteşti uşa în nas, dacă nu ai le-ai spăla tălpile ca Maria din Magdala, cu lacrimi.

Dacă printr-o întâmplare am pierde toate lucrurile, le-am dori înapoi exact cum au fost, scrie Monica Diaconu într-o cugetare a sa (inspirându-mă să scriu ce citiţi).

Săpând mai adânc, am înţeles de ce, după ce au devenit creştini, unora le tot arde buza după lume. Au rămas setaţi pe "nu ne convine". Când biserica promovează curăţia, cinstea, dragostea, slujirea, ei aleg nepăsători contrariul. Dacă nu e bine să facă rău, tot lipit de el stau. Cu berea, cu bârfa, cu televizorul...

Dimineaţa ar mai dormi câteva ore, şi când se face seară ar dori să prelungească ziua cu ceva ceasuri.
Duminica n-ar dori să meargă dimineaţa la biserică, iar lunea n-ar dori să vină la serviciu, la facultate sau la şcoală. Când stau în bănci şi-ar dori să fie predicatori, când trece punga la colectă şi-ar dori să fi lipsit din biserică, când e oră de rugăciune ar dori să fie un film cu Isus.

Dacă românii (şi ceilalţi) trebuie să dea dovadă de creştini, nu reuşesc nici monitorizaţi. Nu-s mulţumiţi să fie sfinţi, ci calcă (zilnic) în picioare haina neprihănirii, bunătatea lui Dumnezeu, răbdarea Mântuitorului, Crucea Golgotei. Vor alt Hristos, altă Cale, alt Adevăr, altă Mântuire. Dar când va veni ziua să intre pe Porţile Cerului, ar da tot Universul numai să se poată întoarce la ce au pierdut!


(o compilare după broşura VINE)

miercuri, 26 octombrie 2011

Vorbeşte Doamne

                                                                                                                     de Costache Ioanid
Vorbeşte Doamne, că sunt rob
şi robul Tău ascultă,
Mai toană-mi iar ulei în ciob,
mai dă-mi din grâul Tău un bob
şi dragoste mai multă!

Vorbeşte Doamne, căci în piept
mi-e inima firavă.
Nebun mă face-orice-nţelept,
Dar eu cu mai mult dor te-aştept
în vremea de zăbavă.

Vorbeşte Doamne, căci sunt gol
şi-mi bate-n suflet vântul.
Căci mii de corbi îmi dau ocol,
de când pe-al inimii pristol
Ţi-ai aşezat cuvântul.

Mai dă-mi din pâinea Ta un drob
şi flacără ami multă.
Chiar dacă-s fiu şi nu-s un ciob,
dar eu din dragoste sunt rob
şi robul Tău... ascultă!

marți, 25 octombrie 2011

Scrie creştine...

Scrie pe uşiorii casei tale:
"Intră şi pleacă-ţi capul, străine obosit de cale",
Scrie pe masa ta în tinda strâmtă:
"Aşează-te, pâinea e frîntă".
Scrie pe maşina ta:
"Ne-nghesuim să-ncapi şi tu în ea!",
Scrie pe cardul tău bancar, să se vadă bine:
"Poate fi folosit de oricine".
Scrie pe inima ta, cât încă mai bate:
"Tu îmi eşti soră, tu îmi eşti frate".
Şi, scrie pe orice scri:
"Te iubesc oricine ai fi"!
                      (Benone Burtescu)

Scrie pe palmă poruncile Lui Dumnezeu,
şi doar apoi să ieşi la judecată cu aproapele tău.
Scrie păcatele tale pe piatră,
iar ale fraţilor tăi, scrie-le pe apă.
Scrie "dragoste" pe-oriunde treci,
Vei dobândi paşaport garantat pentru veci.
Scrie, fără cuvinte : "urmez pe Isus",
şi predica ta va avea har nespus.
                           (Nicolae Geantă)

luni, 24 octombrie 2011

Reportaj incomod din bâlciu' Proviţiei

Amatorii de bâlciuri şi iarmaroace amestecate cu decorări, comemorări, politică şi manele, s-au călcat pe bombeuri serile trecute prin Proviţa de Sus. Localitate subcarpatică prahoveană care, şi-a dorit să substituie Revelionul cu nopţile în aer liber de Sân’ Dumitru. Nu ştim dac-au şi reuşit.

Înghesuiţi (pentru prima dată) pe străduţa curent amanejată din faţa primăriei, buticarii, zarzavagii, târgoveţi de ocazie, geambaşii, ciobanii cu pastramă şi burduf, ţiganii cu puşca de lemn sau alte jocuri tâmpe cu care fraieresc copiii, caruselul, trenuleţul cu 3 vagoane, kurtoş-kolacii sau halviţarii, au format casta pestriţă a bussines-manilor contemporani, care au ieşit să facă lovele în inima bâlciului. Bărbaţi cu braţe pline de praz, femei cu saci de varză în spate, muncitori veniţi direct de la serviciu cu traista de pâine la purtător, adolescenţi plini de fiţe cu smartphone-uri şi camere digitale, oieri cu clopuri pe cap şi cizme de cauciuc în picioare, persoane-nţolite-n Armani, ziarişti ori aleşi locali, forfăie de ceasuri bune printre corturi de nylon, mese de brad sau de plastic, făcând slalom printre grămezi de cartofi sau arbagic, microbuze ori carosate, parcate printre show-room-urile cu chiloţi, ligheane, cizme de cauciuc, gumari sau turtă dulce, în căutarea unor obiecte pe care nu le-ar cumpăra de obicei.

O maree de hârti, cartoane, sticle din plastic, ţiple şi celofane, decorează peisajul din curtea şcolii pân’ la primărie, unde târgoveţii vând varza mai scump decât la piaţă, au aşezat taraba de ceapă roşie direct pe iarbă, ţin halviţa pe mese-acoperite cu ziar, varsă floricele de porumb printre puştile din plastic, varsă muştar peste hamsi… Un bătrân a scăpat o monedă într-o grămada de gogoşari, nişte puşti iau la tir cu bile fundul domnişoarelor, o femeie se clatină c-o juma de vodcă-n mână, medicul satului e asaltat de pacienţi, profesorii fac dirigenţie ad-hoc, tineri din politică distribuie baloane, trupe de jandarmi supervizează gloata mai abitir decât pe vremea defilărilor comuniste, poliţia face pârtie pentru autobuze printre trecătorii ce se-mpleticesc uşor pe stradă. Un copil cotorăie prin buzunarul fără fund al unui domn ce moţăie pe masă. La alta nişte ciobani fumează Kent. Mai încolo, o familie mănâncă în picioare lăsând copaia/covata plină cu târguieli pe scaun. O cucoană sudălmeşte un muşteriu ce i-a vândut micii nefăcuţi. Lâng-un gard un bătrân începe o zarază. În căruţe, pe fân, vine lume la târg îmbrăcată la patru ace.

Sute de gură cască stau pe doi mici şi-o bere, la taclale, în aşteptarea serii, pentru show-ul promis de primărie. Bătrânii o aşteaptă pe Irina Loghin, tinerii pe Alina Sorescu. Consilierii şi primăriţa pe domnul deputat Anghel. Asurzitor manele, doi-zece la reglarea staţiei, claxoane şi… fum. La intrarea-n iarmaroc mititeii costă doi lei. Aproape de scenă au ajuns la doi lei jumate. Berea s-a scumpit cu 1 leu. Sucul şi apa minerală la fel. Burduful ori pastrama au sărit la 25 lei. Toate sunt mai scumpe anul ăsta. Că doar e criză!

Pe înserat, am auzit c-a fost atracţie mare la scenă, unde-au urcat nu numai vedete, ci (de câteva ori) şi primăriţa, care, cu dicţie şi sughiţuri, a vorbit de toate. De la gospodărire locală şi turism, la promisiuni făcute VIP-urilor, care de la anu’ pot fi cetăţeni de onoare ai comunei! Îngheţaţi şi cu gurile căscate la feeria de artificii care a-nroşit cerul, proviţenii şi vecinii adiacenţi se gândeau că bâlciuri d’astea să tot mai fie. Un singur lucru ar fi vrut să fie elucidat: « cât o fi costat toată tărăraia, căci primăria se vaită că are buget de austeritate? ».
***
Harababura iarmarocului de toamnă târzie, ne-aduce aminte de Bâlciul Deşertăciunilor lui John Bunnyan. Un bâlci de lume pipită, unde Creştinul era privit cu uimire de petrecăreţi pentru că avea veşminte deosebite, un limbaj de neînţeles şi nu punea preţ pe nimicurile lor. Ba mai mult, pelerinii creştini au fost arestaţi de târgoveţi, şi judecaţi de către domnul Urăşte-Binele alături de preşedintele juraţilor, domnul Orb.

Azi, societatea este un veritabil, dar regretabil iarmaroc. Cu lume pestriţă, oameni mulţi, dar străini unii de alţii. Fără principii creştine, fără vorbe de duh. Un bâlci cu nimicuri care se vând. Uneori prea scump. Cu tipi plini de ifose, care se pricep la toate, cu oamenii care-şi etalează faţada de lux, tencuită peste gunoaiele vieţii. Dar şi cu mulţimi gură-cască. C-o viaţă curcubeu, în care indivizii se plimbă înainte şi-napoi fără o ţintă anume. Uneori se opresc, privesc anomaliile şi nu trag nici o învăţătură. Totuşi, la sfârşit, se va vedea un cer înroşit. Sau albastru!

Un lucru este încă bun: nu e în fiecare zi bâlci!

sâmbătă, 22 octombrie 2011

Wild Carpathia

Peste o săptămână (30 octombrie 2011), Prinţul Charles al Marii Britanii va promova România prin intermediul unui documentar numit "Wild Carpathia" (Carpaţii sălbatici). Filmul va fi difuzat la ora 20.00, pe postul de televiziune Travel Channel, va fi tradus în 20 de limbi şi va putea fi vizionat în 119 ţări. Premiera sa mondială a avut loc miercuri 19 octombrie în clubul bucureştean Luft Lounge, în prezenţa reprezentanţilor Casei Regale a României şi a ministrului Turismului, Elena Udrea.

Producătorul principal al documentarului este Paul Lister, alături de fundaţia pe care o conduce, The European Nature Trust. Coproducătorul şi prezentatorul documentarului, Charlie Ottley, se aventurează în inima munţilor Carpaţi şi a pădurilor carpatine puţin cunoscute. Aceasta e poate ultima mare zonă sălbatică din Europa, unde trăiesc urşi, lupi şi râşi greu de zărit, conform capital.ro. În trailer-ul filmului, Charlie Ottley apare intervievându-l pe Prinţul Charles la reşedinţa acestuia din Scoţia, unde Prinţul de Wales arată că prin arborele său genealogic curge şi sângele lui Vald Ţepeş. "După ce am filmat o scenă foarte frumoasă în care am reuşit să surprindem păsări în sălbăticie chiar lângă casa pe care Prinţul Charles a restaurat-o în Valea Zălanului, am mers şi am vorbit cu el în Scoţia, la casa sa de lângă Belmont. Pe drum am condus printr-o zonă de sălbăticie, unde nu este nimic, nu sunt copaci, este foarte arid. În timpul documentarului puteţi vedea contrastul uimitor dintre ceea ce poţi vedea în România în comparaţie cu ce poţi vedea în Scoţia", a declara pentru gandul.info Charlie Ottley, prezentatorul şi coproducătorul "Wild Carpathia".




În timp ce presa română e plină de lamentaţii la adresa "piciorului de plai" dintre Carpaţi-Dunăre-Marea Neagră, străinii văd în România atu-uri pe care ei nu le deţin. Mulţumim pentru cei ce ne promovează!
Avem o Românie frumoasă. Dar..., şi cerul de deasupra ei!
Dumnezeu să binecuvânteze România!
Sunt mândru că sunt român!

vineri, 21 octombrie 2011

Extemporal la predicatori

Aseară, la Sinaia, am avut cel mai greu extemporal (din carieră) la predicare. Am stat în fața a zeci de persoane cu... dizabilități! Tineri cu cărucioare, femei cu cârje, surori oarbe, bătrâne abandonate și cu handicap, bărbați care vorbesc anevoios, care nu se pot mișca singuri. Persoane chircite, cu degetele încleștate, care trebuie șterse la nas de alții, care beau apă la fiecare 10 minute, care nu pot sta într-un loc... Mă gândeam : "Ce să le spui acestor oameni "ciuruiți?", mai ales că nu toți erau creștini.
  
Uitându-mă la dânșii cum cântă, am început să plâng! "Vom sta până la miezul nopții, nu ne grăbim", a spus fratele Ionică dintr-un cărucior. Vasilica, o soră oarbă a recitat Psalmul 32. Din 1988 nu mai vede. Dar învață pe de rost părți întregi din Scriptură! O altă soră fără vedere s-a rugat. Robinetul inimilor a cedat imediat. Lacrimi și laude. Un bărbat de vreo 50 de ani, dar cu înălțime de copil, a cântat la orgă. Și vocal. O cântare proprie, cum numai Fanny Crosby ar fi putut scrie. Magnific. Cu un patos mai rar întâlnit. Ionică de la Brazi - liderul grupului, a mărturisit că își dorește așa de mult să se ridice din cărucior... Nu să meargă, ci să mai poată sta la rugăciune în genunchi. De vreo 20 de ani nu mai poate...  Fratele Costel, un lucrător al Domnului, în vârstă de 43 ani, a mărturisit că din 1995 rinichii nu-i mai funcționează. Face dializă de 3 ori pe săptămână. "Uneori stau câte o oră lângă chiuvetă privind cum curge apa. N-am voie să beau. Ați mulțumit vreodată că puteți bea apă? Câtă doriți"...

Îmi venea să fug afară şi să strig: "Sunt vierme Isuse, nu om" (cum a ieşit fratele Ianovici într-o seară din biserica Betel pentru că nişte surdo-muţi i-au cântat cu sunete guturale şi din mâini  "Dumnezeu e tăria mea"!).
Am predicat "Nu te da bătut niciodată" (1 - învingeți uriașii, 2 - nu vă lăsați biruiți de somn, 3 - nu vă lăsați bătuți de timp). Le-am arătat Biblia mea pe care scrie de vreo 20 de ani : "Born Win". Le-am spus însoțitorilor că pe blogul meu am postat maxima: "fiecare dintre noi e un înger care zboară cu o singură aripă; de aceea, nu putem zbura bine decât împreună". "Nu puteți zbura, decât împreună. Ei, sunt aripa dvs lipsă!". La sfârșit, o femeie și doi băieți tineri (unul în cărucior), s-au predat Domnului. Aleluia!


Extemporalul, l-am trecut cu emoții. Dar, n-a fost unul clasic, la care să scriu ce-am învățat eu, ci unul atipic, la care am învățat nu doar să scriu, ci și să apreciez cine sunt, și cum sunt...

După cca 4 ore de "liturghie", am mulțumit Domnului pentru lecție! Nimeni nu s-a plictisit, nimeni n-a ieșit pe-afară, nimeni n-a răsfoit cartea de cântări. Nimeni n-a auzit tic-tac-ul ceasului pe perete. Pentru că, a fost o biserică de har, nu una de ceas! Mi-a fost rușine că nu știu pasaje biblice lungi pe de rost, nu folosesc genunchii mai des, nu mulțumesc Domnului pentru că pot bea apă, că pot mânca orice (apoi mă vait de kilograme), că mă pot șterge singur la gură, că-mi duc eu lingura de ciorbă (la gură și nu la ureche), că văd Soarele, toamna și literele Bibliei...

Le-am mai spus fraților la plecare că Moise Melancton, care avea o cocoașă, a fost întrebat de-un copil ce-are-n spate. "O cocoașă!". "Nu, dvs aveți o cutie! Într-o zi, se va deschide și vor ieși niște aripi. Cu ele ve-ți zbura la cer!".

M-am găndit în drum spre casă la un nou extemporal: noi, care suntem normali, avem cutie?

miercuri, 19 octombrie 2011

Ei, au învis inerţia !

Trăim într-o ţară în care prea mulţi se dau bătuţi. Familii tinere eşuate, partide politice fără prag electoral, biserici care se închid. La început scântei, dinamism. Apoi tăcere. Societate înfrântă. De oameni cu capul plecat. Şi cu spinarea cocoşată. Profesori care nu mai ies la greve, muncitori care n-au curajul să ceară salarii mai mari. Patroni ce-şi închid firmele, pentru că au... concurenţă. Tineri fără bac' după 12 ani de şcoală. Absolvenţi cu licenţă care merg la căpşuni.

Preoţi ce fac slujbe în biserici goale. Pastori puşi în ţarc de comitete, de soţii, de biserici. Creştini care nu-L mai vestesc pe Isus, pentru că până acum nu s-a pocăit nimeni. Biserici fără seri de evanghelizare. Oameni ce nu se mai roagă pentru bolnavi. Iar alţii ce nu mai cred în darurile Duhului Sfânt.

Lipsesc modele? Nicidecum...

Pictorul Van Gogh a vandut un singur tablou pe perioada vietii si acesta surorii sale, pe un pret de nimic. Dar asta nu l-a oprit sa picteze peste 800 de tablouri, in întreaga carieră.
În anul 1954, Jimmy Denny, managerul lui Grand Ole Opry, l-a concediat pe Elvis Presley dupa un singur concert. I-a spus: "Nu vei ajunge nicaieri, fiule. Mai bine te-ai intoarce la condus camioane". Apoi, Elvis a scos hit dupa hit, devenind unul dintre cei mai mari cantareti ai lumii. Paradoxal, când era tânăr a fost dat afară din biserica baptistă unde era membru pentru că... nu-i era agreată chitara!

Compozitorul Ludwig van Beethoven a fost considerat de catre profesorii sai "fara nici o sansa ca si compozitor". Nu i-a ascultat si, astfel, a compus continuu. 5 dintre cele mai bune simfonii ale salele-a scris… complet surd!

Inventatorul Albert Einstein nu a vorbit pana la 4 ani si nu a citit pana la 7. Una din profesoare l-a descris ca fiind "incet la minte, nesociabil si pierdut pentru totdeauna in vise prostesti". A fost exmatriculat de la scoala si a pierdut admiterea la Politehnica de la Zurich. Totusi, a invatat sa vorbeasca, sa citeasca si chiar sa invete "putina" matematica! Albert Einstein, e-un geniu neinteles.

Sportivii Michael Jordan si Bob Cousy au fost dati afara din echipa de baschet a liceului. Jordan spunea: "Am esuat de nenumarate ori in viata. De aceea am reusit." Michael Jordan, e unul dintre cei mai buni baschetbalisti ai lumii.

Winston Churchill a ramas repetent cand era in clasa a VI-a, apoi de fiecare data cand a candidat a fost infrant, pana cand a implinit 62 de ani si a devenit Prim ministru. El a scris mai tarziu: "Never give in, never give in, never, never, never, never - in nothing, great or small, large or petty - never give in except to convictions of honor and good sense. Never, Never, Never, Never give up!". ("Niciodata nu te recunoaste invins, indiferent ca e vorba de un lucru marunt sau important - niciodata nu te recunoaste invins, decat in fata unor chestiuni de onoare sau de bun simt. Niciodata, dar niciodata, sa nu renunti!").

In 1944, Emmeline Snively, directoarea unei agentii de moddeling, i-a spus modelei aspirante Norma Jean Baker, "Mai bine ai invata sa fii secretara sau ti-ai gasi un sot". Norma Jean a devenit Marilyn Monroe, dar nimeni nu a mai auzit de Emmeline Snively! Marilyn Monroe, a dvenit cea mai cunoscuta blonda de pe planetă!

Walt Disney a fost concediat de redactorul-sef al unui ziar, fiind acuzat ca nu are imaginatie si idei bune. A dat faliment de mai multe ori pana sa construiasca Disneyland-ul. De altfel, propunerea parcului a fost refuzata pe motiv ca nu ar atrage pe nimeni.

Profesorii lui Thomas Edison spuneau despre el ca "e prea prost ca sa invete ceva". A fost concediat de la primele doua joburi ale sale, fiind considerat neproductiv. Ca inventator, a facut 1000 de inventii lipsite de succes, inainte de a reusi sa inventeze becul. Intrebat de un reporter cum s-a simtit sa esueze de 1000 de ori, Edison a spus: "Nu am esuat de 1000 de ori, ci becul a fost o inventie cu 1000 de pasi." Edison a dat omenirii becul, o inventie cu 1.000 de pasi... gresiti!

Charlie Chaplin a fost initial refuzat de catre studiourile din Hollywood, pantonima sa fiind considerata un nonsens.

Profesoara lui Enrico Caruso i-a spus acestuia ca n-are voce si ca nu poate sa cante deloc. Parintii lui ar fi vrut ca acesta sa devina inginer. Pana la urma, Caruso a fost unul dintre cei mai faimosi tenori din istoria operei, fiind cel mai cunoscut artist din primii 20 de ani ai secolului al XX-lea!

Abraham Lincoln a dat faliment în afaceri în 1931. În 1932 a pierdut campania pentru Congresul Statului. Tot în 1932 şi-a pierdut slujba. Vrea să înveţe avocatura, dar a fost respins la examen. În 1933, un prieten l-a băgat în faliment. 17 ani a plătit la acea datorie. În 1834 a câştigat campania pentru Camera Legislativă a Statului. În 1835 se logodeşte, dar logodnica îi moare înainte de nuntă. În 1836 are un colaps nervos. 6 luni a zăcut în spital. În 1838 este înfrânt la vot în lupta pentru preşedintele Camerei Reprezentanţilor. În 1940 vrea să ajungă elector, este înfrânt la vot. În 1943 pierde campania pentru Congres. În 1843 o câştigă. În 1848 pierde din nou realegerea în Congres, în 1854 pierde la vot un loc de Senator, în 1956 pierde nominalizarea ca vice-preşedinte la Convenţia Naţională a partidului. În 1858 pierde iarăşi un loc în senat. În 1860 este ales preşedintele USA!

Când Pablo Casals a implinit 95 de ani, un reporter l-a intrebat: "Domnule Casals, aveti 95 de ani şi sunteti unul dintre cei mai mari violocenlisti din toate timpurile. De ce incă mai exersati 6 ore pe zi?" Casals i-a raspuns: "Pentru că încă eu cred că fac progrese!"

În grădina Ghetsimani, Mântuitorul ISUS i s-a întristat duhul, ca de moarte. "Tată, dacă este cu putinţă, depărtează de la mine paharul acesta!". Şi Tatăl, i-a trimis un înger să-l întărească. Şi-o cruce, pe care să ridice păcatul omenirii!

Într-o zi, când Petru urca pe colinele Romei, s-a întâlnit cu Hristos Domnul, care cobora. "Quo Vadis Domnine?". "Înapoi la Roma Petru. Să mă răstignesc a doua oară". Şi Petru, cu lacrimi în ochi s-a întors în arene la sfinţi!

Nu te da bătut niciodată! Nu te da bătut de somnul credinţei, de starea laodiceeană a bisericii, de goliaţii ce sfidează pe Dumnezeul tău. Nu te da bătut de nebucadneţarii ce secularizează lumea, de uriaşii ce tă văd un pici. Şi nici de Diavol. Este învins la Cruce!

Dacă totuşi ai pierdut continuă. Dacă ai câştigat, continuă. După ce ai cucerit o culme, niciodată nu te opri. Urmează altă culme, mai înaltă. Iar deasupra ei Cerul. Dacă citeşti aici, n-ai ajuns încă acolo!
(PS: Rugaţi-vă pentru mine. Mâine, la Sinaia, voi predica "Nu te da bătut niciodată!" unor persoane cu dizabilităţi!)

marți, 18 octombrie 2011

De ieri, iubesc toamna!



N-am iubit niciodată toamna până ieri. Pentru că, de câte ori cădeau frunzele, sufletul mi se făcea ghem de tristeţe şi aluneca în stomac. Probabil, de ieri m-am schimbat, fiindcă am început să îmbătrânesc.

În toamna asta frunzele sunt colorate ca-n toţi anii trecuţi. Aşezate parcă pe-o pânză de Degas, ieri miile de culori mi-au spus că toata vara frunzele au fost (toate) la fel: verzi. Toamna însă capătă colorit deferit. Şi-am înţeles că noi oamenii, suntem şi trecători, şi identici în viaţă. Însă sfârşitul, ne va colora diferit.

Numai toamna toate frunzele cad. Una câte una. Se desprind de pe ramură cu părere de rău, plutesc puţin spre nicăieri, apoi cad pe pământ. Unde putrezesc. Am înţeles că tot aşa ne e şi nouă sfârşitul: unul câte unul, ne vom lipi de ţărână.

Îmi place toamna cu pivniţe pline. Cu gospodari ce adună recolta. Adună râzând, ce-au sămânţat cu lacrimi. Şi-n viaţă culegi (numai) ce-ai semănat. Iar strugurii, nu se culeg din spini.

Îmi place toamna când aud drujbele-n sat. Fac zgomot, fac forfotă, pentru căldură. Toţi oamnenii se pregătesc să întreţină focul. Nimeni nu-l sfidează, nimeni nu-l urăşte. Toamna devenim conştienţi de gerul ce-o să vină. O, de s-ar trezi creştinii noştrii măcar în toamna vieţii!

Iubesc toamna, în ciuda faptului că bruma mi-a uscat toate florile din curte. Mi le-a ucis într-o singură noapte. Există speranţa însă, că-n primăvară vor înflori din nou. Chiar de murim, noi nu disperăm. Există o înviere!

 
Iubesc toamna pentru că-i un anotimp al decenţei. Odată cu ea, toate domnişoarele - care-ntreaga vară şi-au etalat pe străzi buricul gol şi sânii dezgoliţi, şi-au pus flanele groase şi eşarfe la gât. Frigul a învins indecenţa.

Toamna se numără bobocii. Dar şi creştinii născuţi din nou.

 Am mulţumit Lui Dumnezeu că trăiesc în România. În Africa, în Alaska sau Groenlanda, nu e toamnă. Acolo frunzele nu cad. Şi nici nu poţi călca pe ele. Bucuraţi-vă fraţilor de anotimpul roadelor! Căci, vorba fratelui Vladimir Pustan: în cer nu va fi toamnă! Nici frunze, şi nici flori. Dar nici oameni nepocăiţi...

Pregătiţi-vă din timp de toamna vieţii! Într-o zi, mulţi vor cânta: “cri, cri, cri, toamnă gri / nu credeam c-o să mai vi...".

sâmbătă, 15 octombrie 2011

Moare câte puțin...

 de Martha Medeiros, (Brazilia).

Moare câte puțin cine se transformă în sclavul obișnuinței,
urmând în fiecare zi aceleași traiectorii;
cine nu-și schimbă existența;
cine nu riscă să construiască ceva nou;
cine nu vorbește cu oamenii pe care nu-i cunoaște.

Moare câte puțin cine-și face din televiziune un guru.
Moare câte puțin cine evită pasiunea,
cine preferă negrul pe alb și punctele pe “i” în locul unui vârtej de emoții,
acele emoții care învață ochii să strălucească,
oftatul să surâdă și care eliberează sentimentele inimii.

Moare câte puțin cine nu pleacă atunci când este nefericit în lucrul său;
cine nu riscă certul pentru incert pentru a-și îndeplini un vis;
cine nu-și permite măcar o dată în viață să nu asculte sfaturile     “responsabile”.

Moare câte puțin cine nu călătorește;
cine nu citește;
cine nu ascultă muzică;
cine nu caută harul din el însuți.

Moare câte puțin cine-şi distruge dragostea; cine nu se lasă ajutat.

Moare câte puțin cine-și petrece zilele plângându-și de milă și detestând ploaia care nu mai încetează.

Moare câte puțin cine abandonează un proiect înainte de a-l fi început;
cine nu întreabă de frică să nu se facă de râs
Și cine nu răspunde chiar dacă cunoaște întrebarea.

Evităm moartea câte puțin, amintindu-ne întotdeauna că “a fi viu” cere un efort mult mai mare decât simplul fapt de a respira.
Doar răbdarea cuminte ne va face să cucerim o fericire splendidă.
Totul depinde de cum o trăim…

Dacă va fi să te înfierbânți, înfierbântă-te la soare.
Dacă va fi să înșeli, înșeală-ți stomacul.
Dacă va fi să plângi, plânge de bucurie.
Dacă va fi să minți, minte în privința vârstei tale.
Dacă va fi să furi, fură o sărutare.
Dacă va fi să pierzi, pierde-ți frica.
Dacă va fi să simți foame, simte foame de iubire.
Dacă va fi să dorești să fii fericit, dorește-ți în fiecare zi…

pentru textul original A morte devagar aici

vineri, 14 octombrie 2011

Simfonia Holocaustului

Puţini ştiu că-i scrisă de-un român. Român, evreu mesianic, pocăit! C-o poveste a vieţii, uluitoare.

S-a născut în Transilvania. La Cristuru Secuiesc, 14 iulie 1932 (de ziua Franţei). La 4 ani, s-a piedut într-o pădure. Găsit de nişte ţigani şi dus în tabăra lor, băieţelul a văzut pentru prima dată o "cutiuţă ce face muzică". A fost fascinat de ea. A început să studieze vioara la 10 ani, iar la 12 ani a primit o bursă de studii la Budapesta. La 11 ani deja compunea muzică. A fost vârsta la care a început să frecventeze emisiunile Radio Bucureşti.

La 13 ani, el şi familia au fost duşi cu trenurile la muncă, la... Auschwitz. "Arbeit macht frei". După debarcare, mama şi sora sa au fost chemate la "duşuri". Le-a aşteptat câteva seri. Nu s-au mai întors. Băiatul a fost obligat să lucreze la Sonderkommendor, unde transporta morţii spre ... ardere, la crematoriu.

A fost mutat în Franţa, la Natzweiller. Într-o dimineaţă geroasă de februarie, gardienii au văzut la raport că lipseşte un prizioner. Era tatăl său. L-au adus târâş, în şuturi, din baracă. Aluenca pe gheaţă. Ningea. L-au bătut crunt. "Să iasă în faţă feciorul victimei, să vadă pedeapsa", au strigat bestiile SS. Apoi, l-au ucis în faţa sa! Înainte să moară, tatăl să a început să citeye Psalmul 22: "Eli, Eli, Lama azavtanu?". Apoi şi-a rotit privirea spre prunc şi a strigat: "Sh'ma Yisrael, Adonai elohenu. Adonai echad (Ascultă Israele, Domnul Dumnezeul nostru este singurul domn)". "Să asculţi de Dumnezeu, fiule!", a murmurat stingându-se ca fulgii reci ce cădeau pe faţa cu lacrimi.

Tânărul a început să-L urască pe Dumnezeu. I-a strigat: "Ce Dumnezeu eşti Tu? Nu eşti cinstit. Mi-ai luat sora, mama, tatăl. De ce? Am pierdut casa. Tot. Te urăăăăsccc!"

A fost mutat la Dachau. Într-o zi, nazişti au venit beţi la baraca lui : "Vrem să ne distrăm, şi să ascultăm o muzică bună, la vioară. Cine cântă aici? V-a fi răsplătit cu mâncare pe cinste". Slăbit, mort de foame, băiatul a plecat cu încă doi deţinuţi. Primul, de 43 de ani a luat vioara. A cântat. Nemţilor nu le-a plăcut, aşa că au scos pistolul. I-au zburat creierii. Când cel de-al doilea prizioner a luat vioara în mâna, a scăpat-o jos de frică. În secunda următoare gloanţele l-au răpus. SS-işti i-au dat vioara băiatului de 14 ani. "Cântă!". Mâinile,
picioarele, inima, toate tremurau. S-a uitat în sus, şi s-a rugat: "Adonai, Doamne Dumnezeul tatălui meu! Dacă Tu exişti cu adevărat, te rog, arată-mi acum!". A coborât o putere în el. A luat vioara şi a cântat cum n-o mai făcuse niciodată. Nemţii au fost încântaţi. I-au dat mâncare pe săturate!

Peste exact două săptămâni, când se soldaţii eliberatori erau la câţiva km de lagăr, SS-işti au scos în curte toţi deţinuţii. I-au pus la zid şi au ridicat mitralierele. Băiatul, a ridicat ochii spre cer şi a zis: "Adonai, Dumnezeule, dacă intervii şi de data asta, îşi promit că-ţi voi sluji toată viaţa mea!". Au căzut seceraţi. Prin el, au trecut două gloanţe. Eliberatorii l-au găsit muribund. Transportat la spital, două săptămâni a fost îngrijit de-o fată Shari. O supravieţuitoare a lagărului, care mai târziu i-a devenit soţie.

În anul 1950 a emigrat în USA. Apoi, a studiat atât la Universitatea din Salzburg (Mozarteum) cât şi la Case Western Reserve Ohio, cu renumitul profesor Josef Gingold. A devenit unul dintre cei mai cunoscuţi violonişti ai lumii. A compus 200 de piese, dintre care cea mai renumită e "Simfonia Holocaustului" (17 minute), pentru care în anul 1994 a primit premiu Pulitzer.

Despre cine e vorba în această poveste? Despre nimeni altul decât Shony Alex Braun. Român, evreu, creştin, supravieţuitor al Holocaustului. Plecat din Los Angeles, definitiv, la 4 octombrie 2002. Acasă. La Tatăl din ceruri. E unul din sfinţii care-a învins în lupta cu inerţia. Binecuvântată fie-i memoria!

joi, 13 octombrie 2011

Rugăciune

de Nichifor Crainic
Ca un miros suav de micșunea
Străbate-mi iar cu harul Tau, Isuse,
Îngenuncherea inimii supuse,
Lumina mea și mântuirea mea.

Cu simțurile sub zăvoare puse,
Desert de lume Te voi aștepta,
La mine intri în cămara Ta,
Lumina mea și dorul meu, Isuse.

Tu, care vremuiești în omul dornic
Nemărginirea Ta de Dumnezeu,
Ca-ntr-o pădure sunetul de gornic.
Sau aurul în grunj de minereu,

Rămâi în mine să Te simt statornic
Contemporanul spiritului meu.

Bravos România! Ști să votezi!

România, a fost unul dintre puținii membrii care au votat la UNESCO împotriva aderării Plaestinei la acest for mondial. Alături de USA, Germania și Letonia, România a stat cu mâna ridicată împotriva unei recomandări de a atribui statului fantomă Palestina, drepturi depline la UNESCO. Totuși, neo-filistenii au avut o victorie diplomatică, deoarece cererea lor a fost votată favorabil de o majoritate covârșitoare a membrilor forului. Chiar dacă, glasul USA-România-Germania-Letonia a fost înăbușit, este de apreciat faptul că țara noastră a avut curajul să voteze împotriva sfâșierii teritoriale a Țării Sfinte/Israel, în timp ce Belgia, Danemarca, Slovacia, Spania, Italia, Grecia, Polonia sau Franța s-au abținut de la vot, poziția lor fi de fapt nulă. Deviza nici cu evreii, nici cu palestinienii, a fost cea de tip laodiceean, şi în avantajul ultimilor...

Am scris aceste rânduri nu din considerente geoplolice, nici patriotarde. Ci fiindcă în aceste vremuri pre-apocaliptice, am înțeles că lupta pentru Țara Sfântă e pe viață și pe moarte, deoarece Hristos va reveni în teritoriile de unde a plecat. Iar diavolul, vrăjmașul său de moarte, vrea să distrugă Israel, tocmai pentru a nu avea unde să se reîntoarcă Hristos. Aceeași tehnică a avut-o și în anii 1938-1945, când a pornit un Holocaust împotriva lor. Numai că, după 3 ani, Dumnezeu le-a oferit evreilor înapoi teritoriile promise. Nu le-a oferit pentru că au fost buni evreii, nici pentru că au trecut prin pogromul de la Auschwitz sau Birkenau, ci pentru că trebuia să se împlinească Scriptura : De la smochin învâțați pilda lui, când îi frăgezește și înmugurește mlădița,  știți că vara este aproape (Matei 24:32).

Statul evreu a înverzit din 1948. De atunci, răii vor mereu să-l rupă, să-l distrugă. Să-l usuce. Chiar dacă aparent par să le iasă jocul, nu vor reuși. Pentru că Mirele se va întoarce! Curând. Iar pe acei ticăloși, ticălos îi va pierde! Nu spun eu asta, ci... Dumnezeu! Se aude?

marți, 11 octombrie 2011

Rutina

Viața creștină e-o luptă. O luptă pe viață și pe moarte. E atât de dinamică, încât dac-o trăiești n-ai timp să te plictisești.
Rutina face viața corvoadă. De fapt, rutina, omoară vieți. Ea e șoferul ce conduce cu ochii închiși pe-o pantă ce coboară-n abis.
Rutina te face să nu mai investești. Nici măcar în tine. Te demotivează.
 Rutina te face să uiți de consiliere. De mărturisire. De botez. De juruințe.
Uneori rutina îți spune că poți să predici și fără să te pregătești. Reușești și așa. Să plictisești. Îngrozitor.
Lucrătorii rutinați/uzați, uită să mai aibă părtăşie cu Dumnezeu. De aceea nu mai au nici descoperiri biblice. Deci, nu mai au ce spune...
Rutina golește bisericile noastre. Dar umple canapelele din fața televizoarelor, cârciumile, tribunalele...
Ca să eviți rutina, fi sabatic din când în când, spunea fratele Emil Bartoș. Adică retrage-te să te încarci spiritual. Retrage-te la mentorat. Caută-ți un duhovnic...

duminică, 9 octombrie 2011

Cine-și pierde

de Traian Dorz

Cine-și pierde mâna dreaptă, cum mai face-o cruce?
Cine-și pierde soțul vieții, jugul cum și-l duce?

Cine-și pierde ochiul, oare lumea cum s-o vadă? 
Cine-și pierde legământul, frații cum să-l creadă?

Cine-al lui genunchi și-l pierde, cum să se mai roage?
Cine-și pierde calea sfântă, oare unde trage?

Cine-ți pierde părtășia dulce-a rugăciunii,
cum v-a mai scăpa de groaza iadului minciunii?
 
Cine-și pierde limpezimea inimii din sine,
cu ce, Doamne, să mai afle, calea către Tine?

Cine-și pierde-aripa sfântă. cum o să mai zboare?
- Cine și le pierde toate, Doamne, greu mai moare...

sâmbătă, 8 octombrie 2011

Lupta cu inerţia (2)

Inerţia, spunea Galileo Galilei (1640), (cel care a definit-o primul), „e starea unui corp care lăsat în pace, fără a aplica vreo forţă asupra lui, va rămâne neschimbată, fie că el se mişcă, fie că el este static”. Dacă corpul va fi în mişcare, spune fizica, fără interferenţe, va continua să se mişte cu aceeaşi viteză şi în aceeaşi direcţie, pentru totdeauna. Dacă va fi în stare de repaus, va rămâne astfel, de asemenea, pentru toată perioada în care nu se acţionează asupra lui. Deci, ca s-o învingi, trebuie să mişti, să primeşti un impuls. Apoi să lupţi cu traiectoria.

În literatura românească, inerţia este definită ca fiind tendinţa unei persoane sau a unei colectivităţi de a rămâne în repaus, în inactivitate; lipsă de energie; indolenţă; apatie. Englezii, în Dictionary.com, dau zoom-ul mai aproape: inerţia face referire la efort, mişcare, acţiune; inactivitate; tembelism!

În creştinism, inerţia, este viaţa în repaus a individului sau a bisericii. Este biserica ce practică o credinţă diluată, cu programe searbăde, cu timpi morţi şi săli ca frigiderele din abatoare. Aşa s-a pomenit, de zeci, sau sute de ani. Aşa fac toţi, aşa facem şi noi. Fie tineri cu mp3-uri, fie bătrâni fără cravată.

Inerţia este acel creştinism de sărbători, sau în cel mai bun caz de duminică. Iar de a doua zi... Ea nu ne scoate la evanghelizare, nu ne trimite în misiune, nu ne aduce acasă după predică cu şuba ruptă, cum spunea fratele Pustan. Şi nici cu Biblia reţinută de împotrivitorii Lui Hristos. Inerţia, nu ne scoate din întuneric. Pentru că mai grav, e ceaţă, e lipsă de lumină şi foc. E starea căldicică, face mormoloci. Iar din ei ies broaşte. Care... orăcăie.

Inerţia creştină nu ne scoală niciodată devreme. Pentru că ceasul ei rămâne mereu în urmă. Duminica dimineaţa inerţia ne ţine până târziu în pat, sâmbătă seara ne ţine până târziu la televizoare. Apoi, moţăim în biserici, cu ochii lipiţi de Uhu-ul nepăsării, sau cu robinetul urechii închis pentru divinitate. Inerţia nu ne ridică în picioare când trece colecta, ci ne apasă mai grei pe portofele. Ea vede fraţii prea de departe, prea de sus. Nu vede săracii, nici cheltuiala cu încălzirea bisericii. Nu ne pune să rupem buruienile din curtea adunării, nici să ştergem geamurile clădirii.

Inerţia creştină este un fel pocăinţă în pete. E vopsea peste rugină. E creştinism care nu doare, nu costă. Este secularizarea credinţei, introducerea lui Moş Crăciun şi Valentine’s în biserică. Sub cruce, sub porumbel, sau flacăra de foc. Dar şi imixtiunea televizorului cu plasmă în camera de rugăciune. Sub Biblie...

Inerţia nu cere post, nici rugăciune. Nu cere patul neîntinat în ziua nunţii, nici slujire de bună voie. Nici iniţiativă. Pentru ea cearta nu-i rea, minciuna nu-i păcat, discriminarea nu-i lipsa iubirii. Nu aude nici toaca bisericii, nici cuiele bătute-n palmele lui Hrist.

Inerţia este de fapt Satana. Dracu’ a ieşit la bătălie cu noi! Pe câmpul de luptă el nu ia prizioneri. Ci îi ucide cu sânge rece. Nu cu gloanţe de 7,62, ci prin eutanasie!

Lupta cu inerţia nu e ceva de fifty-fifty. Aici, ori pierdem, ori învingem. E ringul în care nu avem decât două şanse: să fim campioni sau..., să ni se arunce prosopul.

Suntem chemaţi la lupta Lui Hristos cu inerţia. Suntem destinaţi să învingem moda, ţigara, puturoşenia sfinţilor, alcoolul, copiatul la mate, înscrisul maşinilor în Bulgaria. Avem de luptat împotriva dezbinări din biserici, împotriva comitetelor ce ridică garduri religioase, a cărţilor cu perdele dogmatice, a cârciumilor pline ce fac bisericile goale. Trebuie să biruim creştinismul de duzină, lipsa de dărnicie, privitul în oglindă, machiajul ori lupta cu cântarul. Şi drumul acela larg, pe care umblă toţi...

Ceea ce nu prea vedem noi creştinii, este că inerţia nu duce-n cer. Pentru că ea, nu are cer!

Luptaţi cu inerţia. Chiar dacă nu vi se ridică statui.

vineri, 7 octombrie 2011

Lupta cu inerţia (1)

Şedinţă. Zeci de ochi m-au pironit cu privirea. Posesorii lor sunt doamne drăguţe şi domni îmbrăcaţi bine. Patroni sau muncitori, contabile ori croitorese, intelectuali sau nu. Tinerii lor de 18 ani au probleme. Grave. Părinţii se vaită că generaţia Emoticon nu deschide cărţile niciodată, nu le cară la şcoală. Dar vor s-ajungă ca Becali. Sau Columbeanca. Stau tot timpul cu căştile-n urechi, cu Guţă şi Salam. Umblă îmbrăcaţi deşuchiaţi, cu pantolonii ca turecii bacilor din munţi, cu părul vopsit ca drapelul Gabonului, cu sânii pe-afară... Trântesc uşile în nas babacilor, nu dau locul în autobuz babelor, mârâie, râgâie, înjură la fiecare trei cuvinte, scuipă pe jos. Nu poartă uniforma de liceean, deşi o iau în rucsac când pleacă de acasă! „I-a nenorocit Internetul, televizorul, anturajele, dom’ profesor”! „Şi ce e de făcut? Mai au vreo şansă tinerii ăştia. Îi mai scoate cineva din inerţie?” am întrebat retoric. „Nimeni. Nu mai pot fi salvaţi. Nu sunt soluţii”, a răspuns un domn mai plinuţ de vreo 40 de ani, cu tricou mulat peste burtică.

Le-am spus părinţilor şi elevilor să privească pe fereastră. Copacii, iarba, florile, cresc în sus. Ele înving legea gravitaţiei. „Cum e posibil ca atunci când totul se duce în jos, ei să crească în sus?”. Tăcere. „E legea duhului de viaţă. Viaţa învinge gravitaţia. Şi inerţia. Când toţi se duc în jos, eu trebuie să urc. Pentru că sunt om şi în mine e legea duhului de viaţă”. A pus-o Dumnezeu.

Viaţa societăţii curge în inerţie. Moralitatea e ciobită, încrederea în semeni s-a evaporat. Uniuni consensuale, divorţ, inimi zdrobite. Examene căzute, eşecuri în dragoste. Şomaj. Sărăcie. Televizor, manele, prostituţie, avort. Băuturi cu multe grade de tărie, fum de ţigară şi behăieli la 1 noaptea. Apoi lacrimi. Ochi vineţi, şi de multe ori sânge. Ojă, etnobotanice, fuste mini, prezervative, furt din buzunarele părinţilor, minciuni. Şi multe bârfe. Păruieli. Răfuieli. Uneori cu cuţite. Crime. Nedorite. Şi după toate astea, panta se termină în... iad. Pentru că inerţia e viaţa fără Dumnezeu. Fără El, trăim alunecând pe pantă. Sau staţionăm.

Nu vom putea niciodată să învingem singuri. Deci, privirea în sus! Se poate-nvinge inerţia...

Retuşuri în biserică

Oricâte retuşuri ar aplica, omul vechi nu poate deveni nou fără schimbare. Fără pocăinţă.

joi, 6 octombrie 2011

Steve Jobs - şi geniile mor!

Considerat drept unul intre cei mai buni CEO din istorie, Steve Jobs, co-fondatorul Apple, a murit miercuri noapte dupa o indelunga lupta cu nemilosul cancer pancreatic, lasand in urma o serie de produse electronice de mare anvergura. De-a lungul carierei sale el a reinventat conceptul de telefon sau music player si a transformat Apple intr-un gigant in valoare de 350 de miliarde de dolari.

(fotografie via-calin-valean-via-cool-hunter)
Steve Jobs s-a născut în San Francisco pe 24 februarie 1955 şi, la scurt timp a fost adopatat. Părinţii săi biologici, Joanne Simpson şi sirianul Abdulfattah Jandali, erau încă studenţi în acea perioadă şi s-au hotărât să dea copilul spre adopţie.

După şcoala generală, Steve a urmat liceul din Cupertino, California. Era hipiot, un fan declarat al celor de la Beatles. De foarte multe ori, după ore, obişnuia să meargă la sediul companiei Hewlett-Packard din Palo Alto, California. Văzând interesul lui pentru tehnologie, cei de la HP l-au angajat pe perioada de vară. Aici îl întâlneşte pe Steve Wozniak, cel care avea să-i devină mai târziu partener de afaceri.

În 1972, la 17 ani, după absolvirea liceului, Jobs intră la Colegiul Reed Portland, Oregon. "Am mers la facultate, însă am ales una foarte scumpă, unde în scurt timp am cheltuit toate economiile părinţilor. După şase luni n-am văzut la ce îmi folosea, habar n-aveam ce vreau să fac cu viaţa mea şi nici cum facultate mă va ajuta să-mi dau seama", a povestit Steve Jobs studenţilor de la Standford. Aşa a hotărât să se lase de colegiu şi să se apuce de altceva, mergea doar la cursurile care îi plăceau mai mult. "Era destul de înfricoşător, dar, uitându-mă înapoi, cred că a fost cea mai bună decizie din viaţa mea. Nu a fost romantic, nu aveam o cameră unde să dorm, aşa că stăteam în camerele prietenilor şi dormeam pe podea, strângeam bani din sticle de Coca Cola colectate şi mergeam în fiecare duminică 10 kilometri pe jos pentru o masă bună la templu "Hare Krishna" (n.r. organizaţie religioasă filantropică hindusă).

În toamna lui ’74, Jobs se întoarce în California şi începe să frecventeze împreună cu Wozniak, colegul şi prietenul său, întâlnirile Homebrew Computer, un club al pasionaţilor de calculatoare. În aceeaşi perioadă reuşeşte să se angajeze la Atari, o firmă populară de jocuri video, cu intenţia de a economisi bani pentru un "tratament spiritual" în India. I-a şi reuşit acest plan.

La puţin timp după aceea, lui Steve Jobs i-a venit ideea să creeze computerul pentru acasă. În garajul familiei sale, împreună cu Wozniak, a început să lucreze la primul produs Apple.

începuturile slabe nu trebuie desconsiderate!
"În garaj nu aveam nici telefon. De câte ori trebuia să sunăm ca să vorbim cu magazinele, mergeam în camera lui Steve", povesteşte Steve Wozniak într-un documentar realizat de jurnaliştii americani de la Bloomberg.

Apple 1, 1976
Aşa a apărut, pe 1 aprilie 1976, Apple 1, un computer într-o cutie de lemn care se conecta la un televizor. Însă succesul a venit cu adevărat când au lansat Apple II, un computer care avea şi monitor. Acest model s-a vândut în milioane de exemplare şi a dominat piaţa computerelor în anii ’80.

Apple 2, 1977
În 1983, când Apple era pe val, Steve Jobs l-a angajat ca director general pe John Sculley, unul dintre şefii de la Pepsi. "Vrei să vinzi apă cu zahăr toată viaţa sau vrei să vii cu mine şi să schimbăm lumea?", l-a întrebat Jobs pe Sculley, care era destul de indecis. A fost una dintre mutările fatale făcute de Steve Jobs, deoarece îăn 1984 Scullez la dat afară pe Jobs. "Aveam 30 de ani şi am fost concediat. Cum să fii disponibilizat de firma pe care ai creat-o? Eram devastat."

Genialul Jobs, şi-a continuat drumul cu firma Next. Apple a început să scadă în vânzări, astfel că atunci când s-a intors in companie, in 1997, sansele de supravietuire ale Apple erau indoielnice, insa el a reusit sa transforme radical compania, indreptand-o spre succes. De la revenirea sa, Apple parcă a reînviat. iPod, iPhone, iPad, evoluţia computerelor MacBook sunt doar câteva dintre gadgeturile produse sub atenţia sa.

 
iphone 5, Apple




Ipod, 2001




ipad- 2010
În 2005 a aflat că are cancer. Numai 6 luni de viaţă i-au dat medici atunci. Rămâne celebru discursul său din iunie 2005, susţinut la universitatea Standford. "Câteodată, viaţa te loveşte în cap cu o cărămidă. Nu-ţi pierde speranţa! Sunt convins că singurul lucru care m-a ţinut în viaţa a fost dragostea, pasiunea pentru ceea ce fac", spunea Jobs. Mărturisea că, la 17 ani, când cancerul era încă departe, i s-a vorbit despre a trăi fiecare zi din viaţă ca şi cum ar fi ultima. Apoi, timp de aproape 40 de ani, Jobs s-a întrebat în fiecare dimineaţă: "Dacă azi ar fi ultima zi din viaţa mea, aş vrea să fac ceea ce voi face astăzi?". Când erau prea multe zile în care răspunsul era "Nu", trebuia să schimbe ceva. 

 "Certitudinea că voi muri în curând este cea mai bună unealtă care m-a ajutat să iau hotărâri importante în viaţă. Pentru că aproape totul - aşteptările altora, toată mândria, toată frica şi jena - aceste lucruri pur şi simplu se dau la o parte din faţa morţii, lăsând doar ce e cu adevărat important", spunea Jobs atunci. 
PS: Steve Jobs a murit convertit la religia zen. De ce s-a depărtat de creştinism? N-am vorbit cu el, dar simt... Nu Evanghelia, nu Hristos l-au dezamăgit. Ci... creştinii!

 
Cuvântare la Universitatea Stanford, 2005      

miercuri, 5 octombrie 2011

Școala de predicare Cireșarii, deschidere an II

În prezența a peste 200 de studenți și studente (secția școlii duminicale are începând din toamna aceasta 40 de studente) din toate colțurile țării, sâmbătă 1 octombrie 2012, la Biserica Penticostală Speranța din Cluj-Napoca,  Școala de predicare Cireșarii și-a deschis anul de studiu 2011-2012. 
Vladimir Pustan, președintele fundației, a prezentat programa și profesorii, apoi s-a adresat noilor predicatori motivându-i la seriozitate maximă. "Aici trebuie să fiți prezenți la fiecare oră. Dacă ați venit pentru o diplomă, spune-ți-ne acum, și vi-o eliberăm azi. Nu ne veți încurca pentru încă doi ani, și nici dvs nu vă veți mai pierde timpul pe drumuri", a spus acesta. El a menționat că surorile vor învăța nu numai să lucreze cu copii, ci și să întocmească schițe de predici!!!  "Veți face schițe de predici soților dvs. Le veți întinde o mână de ajutor pentru predica de duminică". "Când ve-ți merge în biserici și ve-ți vorbi, va trebui ca frații să sară pe ferestre aprinși de foc, nu să cadă adormiți ca Eutih" a încheiat pastorul din Beiuș.
Florin Ianovici, vicepreședinte Cireșarii, a subliniat necesitatea retoricii în arta predicării, numind-o "mama omileticii", deoarece la început oamenii... au vorbit. "La predică e mare nevoie de puterea Lui Dumnezeu. Totuși e mare nevoie și de cultură generală", a subliniat pastorul Betelului din Crângași. Nu sunteți conform traducerii Cornilescu "împreună lucrători cu Dumnezeu", ci conform corectitudinii textului grec, sunteți "colegi cu Dumnezeu" a încheiat retorul 1 al Cireșarilor. Aspectul nu trebuie decât dovedit.


Începând din 1 octombrie, școala Cireșarii va instrui săptămânal fie cei 43 de viitori predicatori din anul I, fie pe cei 107 din anul II. În plus, va instrui şi cele 40 de fete de la şcoala duminicală. Domnul să binecuvanteze lucrarea! Amin!

luni, 3 octombrie 2011

Nu pierde prilejul

de C.H. Spurgeon

Unii oameni nu sunt treji niciodată când pleacă trenul, ci abia se târăsc până la peron, tocmai în timpul când pot să vadă pe toţi plecând şi zic atunci ca plouaţi: “Ce? A plecat trenul? Azi noapte trebuie să-mi fi stat ceasul!” Ei vin totdeauna cu o zi mai târziu decât ziua de târg şi-şi descarcă marfa după ce s-a spart târgul. Fânul şi-l adună când nu mai este soare şi se apucă de seceră îndată ce a trecut vremea frumoasă. Strigă “stai!” după ce a luat puşca foc si încuie uşa la grajd după ce i s-a furat calul. Ei seamănă cu coada vacii: mereu pe urmă. Apucă timpul de călcâi, nu de moţ, dacă mai pot să-l apuce în vreun fel şi de călcâi. Ei nu sunt mai de preţ ca un calendar vechi: timpul de a fi folositori a trecut pentru ei. Şi totusi, din nefericire, nu pot să fie lepădaţi, ca şi un calendar vechi. De murit nu vor să moară, cu toate că trăind nu sunt de vreun folos. Ei sunt ca şi cutare bătrână ursuză, căreia i se facuse o pensie şi care ţinea să scoată cât o putea de mult din ea.

continuarea AICI