Fundaţia CIREŞARII

miercuri, 29 februarie 2012

Sfaturi pentru predicatori (10)

Predicarea învăţată de la Ioan Gură de Aur

Pe lângă omiliile epistolelor pauline care sunt în număr de aproximativ 109, amintim şi panegiricele sau discursurile ţinute cu ocazia sarbatoririi vreunui sfânt, precum şi celebrul tratat Despre preoţie, precum şi Omilia despre predică , lucrare în care tratează pe scurt, cele trei dimensiuni ale actului predicatorial creştin: subiectul predicii sau predicatorul, obiectul predicii sau conţinutul ei şi destinatarii predicii sau ascultătorii ei.

- locul predicii e după citirea Scripturii cu o scurtă rugăciune între ele;

- predica nu trebuie să pătrundă numai sufletul ascultătorilor, ci şi a predicatorului;

- doua extreme de care predicatorul trebuie să se ferească: mustrarea continuă şi încurajarea nelimitată; dacă mustră mereu, predicatorul poate provoca deznădejdea ascultătorilor, iar dacă predica păstrează tonul frecvent al încurajării, produce în inima ascultătorilor, nepăsare şi indiferenţă pentru învăţătura şi morala creştină;

- idealul propovăduirii Cuvântului este calea de mijloc între cele două extreme; predicatorul trebuie să mustre, dar să şi încurajeze, dând dovadă de mult tact în tot ceea ce spune;

- predicatorul nu e doar predicatorul Evangheliei , ci si psihologul fin, format în contactul direct cu preocupările spirituale ale credincioşilor în mijlocul cărora a trăit şi predicat; el simte nevoia ca după ce îi mustră pe credincioşi, să vină şi să încurajeze, îmbinând foarte bine spusele de mai sus cu practica.
(„Deoarece cuvintele mele precedente au sfâşiat adânc sufletul fiecăruia din voi, trebuie să-mi îndulcesc astăzi limbajul şi, pe rănile produse de reproşurile mele, să vărs strop cu strop uleiul dulce al cuvintelor”, spune Hrisostom).

marți, 28 februarie 2012

Oriunde plec Tu esti mereu cu mine

  de Ioan Alexandru

Oriunde plec Tu esti mereu cu mine
Unde-as fugi sa nu pot fi ajuns
Sunt singur e noapte vinsa ma ruine
Nelegiuri cu cate te-am strapuns

De fata Ta nimic nu ma ascunde
Oriunde cer azil sunt prigonit
Oceanul nu are indestule unde
Sa-mi dea odihna nemarturisit

Nici lacrimile nu ma mai incearca
De teama Ta si ele-au amutit
Porunca-ai pus in toate sa ma-ntoarca
Sa ma predea unde te-am pangarit

Stiu ca o faci din mila Ta cea mare
Ce nu iti da odihna sa ma uiti
Sa-mi treaca zilele fara lucrare
Cu fata Ta de-acuma ma confrunti.

luni, 27 februarie 2012

Închinare, prin biserica... Boston

O să mă întrebaţi de ce în Boston? De ce nu, undeva în România... Pentru că mi se pare că bisericile americanilor au luat-o razna de tot. (Evident, nu toate...).

Cu mulţi ani în urmă, fratele Paul Dan (acum pastor baptist în... America), a avut nişte prelegeri printre studenţii dn Bucureşti. Ţin minte şi azi ce ne-a mărturisit la început: "Am venit din SUA înapoi acasă, să vă previn pe voi, tinerii creştini români, să nu călcaţi pe urmele americanilor...". Şi azi, îi dau perfectă dreptate! Ne-a lovit secularismul, moda, amestecul cu lumea, divorţurile, avorturile, paturile întinate, depărtarea de părinţi, de biserică, libertinajul...

Ceea ce vreau să vă scriu azi, e şă mai şocant. Am citit de curând în revista Lumea, un articol al d-lui Nicuşor Gliga din  Somerville (USA), care face o introspecţie a bisericilor din Boston, oraş cu 4,5 milioane locuitori, gazda Universtăţii Harvard - cea mai valoroasă din lume!

Biserica St. John the Evanghelist (catolică): "predicile preoţilor sunt totdeauna la obiect. Un reuşit amestec de motivaţie şi umor". La liturghie sunt cca 20 de familii. Pe faţada bisericii, pe lângă IC HR/ NI KA, mai apar simbolul mozaic, steaua lui David, şi alte 4 simboluri, care fac trimiteri la universalism, religii, practici orientale!

Biserica St. Jame's (episcopală, se trage din Biserica Anglicană) are numite femei pastor! În 2003, Dioceza Episcopală a numit primul epicop gay!

Hope Fellowship Church (evanghelică). De pe biserică lipseşte crucea, înlocuită cu roza vânturilor şi un cocoş! Lucarnele sunt în forma roţii cu 12 spiţe, un simbol din antroposofia steinerniană (cele 12 simţuri spirituale ale inimii)!

St. Anthony Parish, este un fel de... companie privată din categoria "biserici", şi are 59 de salariaţi. Oferă şi un program de... bingo!

Vis a vis de Harvard, este o biserică penticostală (?!), numită Church of Christ, Scientist (Hristos Ştiinţificul!). Poate, fiindcă e lângă facultate!

Lângă Harvard mai este şi Epworth Methodist Church, care proclamă "the Good News of God's allinclusive love with gay, bisexuale, ttransgender and straight persone" (o combinaţie de Veşti Bune, pentru homosexuali, bisexuali, transsexuali şi... simpli!). Orice persoană, indiferent de etnie, credinţă, sex, rasă, abilitate, situaşie financiară, orientare sexuală, este binevenită la worship servies (servicii de cult). Biserica oferă un loc de refugiu şi pentru youth on fire (tineri în flăcări!?), cu vârste de 14-24 ani!

The First Church Unitarian-Universalist, construită în 1822, abordează with pride (cu mândrie), steagul curcubeu - simbolul gay-lor. (Nu ştiu de ce şi-au ales homosexualii ca simbol curcubeul, căci nu potopul i-a exterminat ci,,, focul Sodomei!).

Nicuşor Gliga, avertizează că până şi evreii de la Am Tikva (Poporul Speranţei) care ţin servicii la Sinai Auditorium, au programe pentru evreii gay, lesbiene, bisexuali, transexuali, de toate vârstele şi practicile (!!!).

Aproape de allinclusive love mai sunt mormonii cu cele trei Church of Jesus Christ of latter-day saints...

Sofismul bostonian - "toate religiile sunt la fel", e însuşit de cât maui mulţi studenţi deştepti ce trec pe la Harvard. Îngrijorarea mea nu este că aceste halouri spirituale le practică doar studenţi eminenţi, ci şi bisericile!!!

Ştiţi de ce mă tem? Rău. Ca nu cumva peste vreo 15-20 de ani, virusul allinclusive love să  lovească şi bisericile noastre mioritice!

Despre viitorul bisericii române, profeţit în anii '90, fratele Paul Dan a avut dreptate. Peste vreo 15-20 de ani, eu Nicolae Geantă sper să mă fi înşelat astăzi...

duminică, 26 februarie 2012

Rugaciune pentru tara mea

Multumesc Dumnezeule pentru Romania. E tara unde ai vrut sa Iti cunosc lumina. Si sarea. Si iubirea. Si pe Hristos. Asta inseamna ca n-ai plecat de aici!
Multumim ca avem biserici, paduri, si rauri cu apa, nu secate. Dar si zapada multa. Acum e alb, dar in curand vei face verde peste tot! Asta inseamna ca aici e viata.

Multumesc ca aseara am putut sa dorm bine. Intr-un pat, si nu pe-un prici in inchisoare, pentru pacatul ca sunt crestin. Asta inseamna ca-n  Romania e libertate!
Multumesc pentru fratii mei, pentru familie, pentru vecini. Inseamna ca nu sunt singur. Si cand e durere, e necaz, e saracie, ne ajutam. Apoi, ne binecuvantezi Tu.

Iarta-ne ca nu ne-apreciem conducatorii. Nu numai ca ei nu sunt drepti, dar noi nu-i iubim. Asta inseamna ca nu te ascultam. Ai mila de noi, dar si de ei Doamne!

Iarta-ne ca asa de urat vorbim uneori despre tara asta! Iar unii dintre noi o urasc! Asta inseamna ca suntem nemnultumiti de ceea ce tu ne-ai pregatit pe pamant. Cerul romanilor, nu-i tot asa?

Iarta-ne ca nu ne implicam destul pentru natiune. Ii lasam pe alti ca s-o faca. Si ei, asteapta sa-ncepem noi.
Iarta-ne ca nu ne rugam mereu pentru Romania. Ajuta-ne sa n-o mai facem decat odata pe an. Asta inseamna ca nu stam de vorba cu Tine despre pamantul nostru.

Binecuvanteaza Doamne Romania! E tara ce ne-ai dat-o Tu, aici, si vrem s-o avem si acolo, in cer! Intreaga, ci nu decat un colt din ea!
Coboara Tu intre romani! Iarta-i! Si urca-i Doamne, pe toti, in Rai!

vineri, 24 februarie 2012

Scrisoare pentru fete, de Dragobete (2)

Vă scriu fetelor, azi de Dragobete - o sărbătoare care nu îşi avea rostul în România, aşa cum nici Valentine’s Day nu-şi are rostul în America - să vă avertizez: nu vă jucaţi cu dragostea de-o zi! E dragoste oarbă, pe care Leea, bolnavă de strabism, a nutrit-o pentru Iacov, un tânăr frumos ce n-o iubea deloc. Chiar dacă i-a devenit soţie. Sau, mai bine zis, parteneră de relaţii intime. La care apela, din când în când... Să nu credeţi că iubind o zi, voi ve-ţi fi tratate altminteri.
Cambier Guy, 1923 - Fillettes en bleu

Am necaz pe Dragobetele ăsta mioritic. Dar, şi mai rău, pe Valentine al unchiului Sam. Sunt supărat că ascultaţi mai mult de ei, şi tot mai puţin de Hristos. Şi-s trist, căci multe fete din România, frumoase ca zânele, cad victimă păcatului cu aromă dulce şi efecte amare: sexul înaintea căsătoriei...

Vă scriu fetelor, pentru că unele dintre voi aţi ajuns să justificaţi că “păstrarea fecioriei ţine de legendă”. Apoi, vă revoltaţi pe Dumnezeu pentru că nu vă ajută să vă măritaţi. Sau dacă vă căsătoriţi, vă revoltaţi că n-aţi făcut-o cu partenerul potrivit! Să ştiţi, că bărbaţii ideali pe care îi căutaţi, nu vor dori niciodată fete de “second-hand”.

Vă scriu, pentru că societatea noastră încearcă să vă convingă că păcatul nu e păcat, că viciile nu sunt vicii, că normalul e anormal. “În situaţia extremă vă poate da cu şampon pentru creier, vă poate amorţi conştiinţa”, scria Danion Vasile. Dar, nu are puterea să vă curăţe sufletul, nu vă poate reda frumuseţea lăuntrică. Să ştitţi, frumosul exterior trece, dar cel lăuntric dăinuieşte.

Vă scriu, pentru că “media” vă provoacă să vă arătaţi ce aveţi mai frumos. Fustele mai sus, mai sus, sau body-urile mai jos, mai jos. Farmecul vostru e mai frumos cu cât ascundeţi mai mult, spunea Vladimir Pustan. Nurii nu vă sunt singura atracţie. Frumuseţea intimă arătaţi-o numai unuia singur… Să ştiţi că, fără să vreţi, reuşiţi să nu mai impresionaţi băieţii. Pentru că, au văzut tot ce era de văzut!

Vă scriu fetelor, pentru că generaţia Facebook vă împinge să vă etalaţi viaţa privată în public. Şi, aţi ajuns să vă faceţi cunoscut necunoscutul pe net, ca pe nişte rufe intime întinse pe sârmă. La drum. Unele vă mândriţi chiar cu defectele. Vă arătaţi cum sărutaţi băieţi, cum vă pipăie, cum ridicaţi pahare, inhalaţi ţigări, aveţi la ochi cearcăne de la machiajele de kilograme, purtaţi unghii false, plătite cu mii de lei… Altele v-ascundeţi kile bune, cu Photoshopul. Să ştiţi, vă înşelaţi singure! Iar cine-şi taie craca de sub picioare… E în aer!

Vă scriu azi, cât încă mai pot. Cât încă mai am voie. Nu vă scriu să vă critic din răutate, căci vă vreau fericite. Şi, nu pentru o zi - cum vă învaţă Dragobete! Ci zi de zi, cum vă oferă Dumnezeu. E impardonabil să vă jucaţi cu propria viaţă. Să ştiţi, de Dumnezeu nu vă puteţi ascunde! Azi, voi cântăriţi alternativele care vă stau în faţă: să fugiţi de Isus - alegând o familie în care să vă lipsească binecuvântările sale, sau, să vă adăpostiţi în braţele Lui. A treia variantă, nu există!

Nu căutaţi fericirea fără Dumnezeu! Ve-ţi duce o luptă cu Adevărul. Să ştiţi că este mai puternic decât voi!

joi, 23 februarie 2012

Sfaturi pentru predicatori (9)

Predicatorul văzut de Martin Luther

 - să fie capabil să înveţe pe alţii în mod sistematic;
- să fie inteligent;
- să aibă putere în vorbire; dar şi o voce bună;
- să aibă memorie bună;
- să fie sigur de ceea ce spune;
- să se dăruiască total, fără rezerve, pentru binele şi reputaţia adevărului;
- să studieze continuu, cu pasiune;
- să accepte criticile;
- să ştie când să se oprească!

miercuri, 22 februarie 2012

Suflete, prund de păcate

                                           Suflete, prund de păcate,                                  
eşti nimic şi eşti de toate.
Roata stelelor e-n tine
şi o lume de jivine.
Eşti nimic şi eşti de toate:
aer, păsări călătoare,
fum şi vatră, vremi trecute
si pământuri viitoare.
Drumul tău nu e-n afară,
căile-s în tine însuţi.
Iară cerul tau se naşte
ca o lacrimă din plânsu-ţi.

marți, 21 februarie 2012

Îngrijorările

- 40 % sunt îngrijorări cu privire la lucruri care nu se vor întâmpla vreodată;

- 30 % sunt îngrijorări legate de trecut - pe care nu-i putem schimba;

- 12 % sunt îngrijorări legate de critica din partea altora, în general neadevărată;

- 10 % sunt îngrijorări legate de sănătate, care se înrăutăţeşte din cauza stresului;

- 8 % sunt îngrijorări legate de probleme reale, care pot fi rezolvate.

Îngrijorarea nu este decât o pierdere de vreme!
Ea nu este doar inutilă, ci şi dăunătoare! Charles Mayo (Clinica Mayo, USA), a demonstrat că îngrijorarea afectează circulaţia sângelui, glandele, sistemul nervos şi inima! Ea conduce la atacuri de panică sau agorafobie!

Se poate scăpa de îngrijorări? ve-ţi întreba. Da. Şi încă foarte simplu. "Aruncaţi asupra Lui toate îngrijorările voaste!" (1 Petru 5:7).

luni, 20 februarie 2012

Traian Dorz, prietenul spinilor

Cum adică să fi prieten cu spinii? Cu ţepii aceia ascuţiţi care zgârie pielea până la sânge imediat ce-i atingi. Cu acele mănunchiuri de ace care incomodează. Cu mărăcinii care şi când vor să te iubească te umplu de sânge. Plăcerea lor e doar să şicaneze, să fie bariere, să nu-ţi permită să mişti, darămite să înaintezi.

Cu spinii nu-i de joacă. Dacă umbli printre ei, vei avea tot timpul răni. Usturimi. Dureri. Suferinţă. Sânge şiroind. Pielea nu-ţi va mai fi catifelată. Şi nici mâinile albe şi moi…

Traian Dorz în schimb, le-a devenit prieten. Atât de mult a fost înţepat, încât pişcăturile lor i-au betonat pielea. Şi credinţa.

Poetul Golgotei, s-a născut chiar în ziua de Crăciun, în satul Râturi din Bihor (Livada de Beiuş, actual) în anul 1914. Toată copilăria a crescut cu ţepuşul în coastă. Părinţii nu l-au iubit. Tatăl său nu l-a luat niciodată în braţe. Nu i-a spus niciodată “dragul tatei”. Mama sa, nu i-a arătata niciodată răbdare, înţelegere. Trăiau toţi trei, dar despărţiţi. “Trei străini împreună”, scrie psalmistul spinilor. “Când eşti singur dacă n-ai pe nimeni e suportabil, dar să fi singur când îi ai pe toţi…”. A fost pus la muncile cele mai asidue. Sub o continuă asprime şi pedeapsă.

La 4 ani, micul Dorz şi-a tăiat ambele tălpile într-o coasă, la câmp. A stat câteva săptămâni în agonia morţii. Singur, fără cunoscuţi la şcoală în 1921, trebuia să plătească cu mere copiii, ca să le fie prieten. Şi când n-a mai avut mere…

De Rusalii, în 1930, la premierea de final de şcoală (cls. VII-a), Traian Dorz a primit o carte: “Corabia lui Noe”, scrisă de părintele Iosif Trifa. A fost ziua când s-a întors la Domnul. Plângând, ascuns într-o claie de fân!

Imediat, vrăjmaşul a scos mărăcinii în cale. Părinţii, bunicii, vecinii, satul i-a fost împotrivă. Ba mai mult, s-a îmbolnăvit de friguri şi malaria. Oriunde priveam, aveam vedenii”, istorisea Dorz în mărturia sa. “Într-o zi, am văzut pe fundul râului, un pat şi pe mine în el. La căpătâi erau nişte fiinţe urâte, negre. Dar a venit Isus. Făpturile negre au fugit”. Imediat, tânărul s-a vindecat pe loc!

Nu a putut să meargă mai departe la şcoală. Nici la o professională în Beiuş, nici la Liceul Militar din Tg. Mureş, unde fusese admis. Părinţii nu i-au permis! Totuşi a evoluat autodidact. A început să scrie poezii (“numai din inima mea, fiindcă experienţă nu aveam”, mărturiseşte poetul), pentru publicaţiile Oastei Domnului, al cărui membru devenise. A început să fie colportor de Biblii ori literatură creştină şi un misionar neobosit. Familiei nu i-a plăcut aceste “călătorii” pentru Domnul, aşa că i-a forţat o căsătorie, imediat ce-a împlinit 18 ani, sperând ca soţia să- l poată opri de pe această “cale”. (18 ani nici părinţii, nici soţia “nu l-au înţeles”! Chiar dacă aceasta se convertise înainte de nuntă!). Încolţit de cei dragi, Traian Dorz a fugit de acasă la Oradea, la o şcoală de cântăreţi bisericeşti, unde a suferit de foame şi frig, dar şi asprimea unui personal nemilos. De aici a ajuns la spital, grav bolnav, la numai 20 de ani.

În decembrie 1934, Iosif Trifa l-a chemat de urgenţă la redacţia Oastei Domnului, la Sibiu. Aici a lucrat 4 ani fără salariu, fără haine de schimb, dormind numai câteva ore pe noapte, împingând pe şinele de tramvai din oraş un căruţ uriaş cu reviste spre trenurile dimineţii. La Sibiu a asistat la represaliile mitropilitului, care a reuşit să scindeze Oastea Domnului, să impună cenzură revistelor preotului Trifa, să sigileze tipografia Oastei… Aici a asistat şi la moartea lui Trifa, predicatorul ce-a declanşat cea mai mare trezire spirituală în România.

În 1942, poetul este anchetat de poliţie, deoarece publicase, la sfatul lui Richard Wurmbrand o broşură intitulată “Păcatele Evreilor”, scrisă de pastor dar cu numele de Dorz. După 3 zile de audieri, a scăpat fiind luat pe front, unde ajunge până la Cotul Donului, însă datorită bolii de inimă a fost demobilizat. Frontul i-a oferit distincţia “Crucea slujitoruluicredincios”.

Spinii s-au îndesit după 1948, odată cu instalarea la cârma ţării a Partidului Comunist. În anul 1947, comuniştii i-au interzis să mai scrie, deoarece era un “mistic retrograd”. Metaforic, a devenit o “harfă spânzurată de streaşina închisorii”. De Anul Nou, 1948, a ajuns după gratii. Iarăşi foame, iarăşi frig. Şi multă, multă bătaie. Cu pulanul de cauciuc peste mâini, peste ceafă, peste cap. Lovit cu cismele în rinichi. În ianuarie ’48 a fost scos în curte, la execuţie. Cu pistolul în ceafă, şi-a văzut sfârşitul. Însă Mântuitorul nu l-a chemat. Pentru că mai avea de înruntat şi alţi spini. Mulţi.

Începând din 1948 şi până în 1989, cel mai renumit poet al creştinilor din România, a fost continuu în vizorul comuniştilor. Cu scurte pauze, a făcut 17 ani de închisoare! Calvarul lui Traian Dorz înseamnă penitenciarele de la Oradea, Gherla, Ghencea, Caransebeş, Satu Mare, anchete în beciurile Securităţii din Beiuş, Deva, Oradea, Cluj Napoca, muncă silnică în coloniile din Popeşti-Leordeni, Priprava-Gring sau domiciliu forţat în localitatea Dropia, în Bărăganul ialomiţean. „Celula mea era cât un mormânt. Când stăteam în picioare, ajungeam cu capul în tavan, când stăteam pe priciul meu de o scândură, capul îmi ajungea în perete, picioarele la uşă”, povesteşte fostul deţinut pentru propagandă religioasă.

În 1959 i-au confiscat din nou hainele, manucrisele, cărţile. „Toată sărăcia” pe care o deţinea. Apoi casa, şi în urmă grădina! În Joia Patimilor a acelui an, în beciul Securităţii din Cluj Napoca, l-a vizitat iarăşi moartea. Dar Hristos a spus iarăşi: Nu! Pe 18 noiembrie ’59 a fost condamnat la 24 de ani de muncă silnică! Dar Decretul de amnistie din 1964, l-a scos din nou de sub lanţuri.

Din 1964 până în 1976, Traian Dorz a compus şi a scris de mână ori la maşină, peste 80 de lucrări ariginale: poezii, povestiri, meditaţii religioase precum şi trei volume de memorii. Ce prolific! Poetul lucra ziua la colectiva Beiuşului (10 ani, începând cu 1964, a avut interdicţie de a lucra altceva decât la sapă!), cu mama şi soţia sa, şi noaptea, deşi rupt de oboseală, scria poezii cu lanterna sub plapumă şi cu miliţia de pază la ferestre! Până în 1977 nu a mai reuşit să publice nimic, deoarece toate editurile îl refuzau politicos. În acest an i-ai fost confiscate toate manuscrisele!

La 60 de ani, a fost angajat funcţionar 3 la Protopopiatul Beiuşului, timp de 5 ani. Apoi s-a îmbolnăvit grav din nou, de tromboflebită. Picioarele au început să nu-l mai ţină. A renunţat a serviciu. Nu putea beneficia nici de pensie, nici de ajutor social, deoarece lucrase numai 5 ani, jumătate din timpul cerut de lege. Restul anilor i-a petrecut pe front şi militărie (7 ani), în închisori (17) şi interdicţie (10).

În 1981, în urma unor reclamaţii ale fraţilor, Traian Dorz este percheziţionat din nou de securitate. Dar, sărăcia lucie, lipsa alimentelor şi a focului în mijlocul iernii, au făcut ca cei doi ofiţeri să plece scrâşnind printre dinşi: „pârâtori mincinoşi şi neruşinaţi”.

În 1982, poetul a fost arestat din nou. Securitatea nu i-a lăsat nci măcar băţul de sprijin, punându-l să meargă ţinându-se de pereţi. Motivul condamnării la doi ani de puşcărie? Îi apăruse o carte în străinătate! Şi asta fără intervenţia lui. PE 23 noiembrie Dumnezeu i-a descoperit prin vedenie că înainte de 1 1ianuarie va fi acasă! Şi, pe 7 ianuarie a fost eliberat! Acasă, a aflat că instanţa de judecată ceruse Episcopiei ş iProtopopiatului Beiuş ca T. Dorz să efectueze cei doi ani de pedeapsă la locul de muncă. Dar Protopopiatul a refuzat! Mai mult, i-a desfiinţat postul!

În 1984, Traian Dorz şi-a terminat de scris autobiografia. Cinci ani mai târziu, Domnul l-a scăpat de spini pentru todeauna, chemându-l acasă (20 iunie 1989). La înmormântarea sa a avut cea mai mare evanghelizare pe care a reuşit s-o facă vreodată: peste 10.000 de persoane. Cortegiul funerar a avut 2-3 km. Securitatea a fost în alertă maximă.

Timp de 6 decenii, psalmistul românilor, a fost unul dintre cei mai buni misionari ai oastei Domnului. Misionar neobosit, scriitor prolific, T. Dorz a scris eseuri religioase, meditaţii creştine, povestiri pentru copiii de toate vârstele, proverbe (cca 7000, din folclorul românesc sau străin), şi circa 5000 de poezii! Peste 1000 din poeziile sale au devenit imnuri creştine!

Bătrânul ce alerga cu bicicleta la biserici a cules toată viaţa spini şi i-a transformat în trandafiri. N-a făcut niciodată compromis. A refuzat constant îndemnurile Securităţii de a scrie poeyii istorice, patriotice, sociale, revoluţionare... Ar fi putut câştiga enorm, dar a preferat să rămână suflet din sufletul săracilor.

Traian Dorz nu s-a speriat niciodată de chinurile închisorii, nici de cele comuniste. Chiar dacă în temniţă n-a avut creion şi hârtie, poetul din Apuseni a scris 200 de poezii. În minte! A cântat, a predicat, a recitat psalmi, a mângâiat, încurajat, a „tăiat spini” şi a condus deţinuţii la o viaţă cu Hristos.

Închis în celule întunecate, reci, pline de apă, bătut, înfometat, îngheţat, înghesuit, Traian Dorz a binecuvântat. „Poeziile sale nu blesteamă, nu lovesc, ci cheamă la o viaţă nouă”, scria poetul Ioan Alexandru. „Am o aleasă preţuire pentru fratele Traian Dorz şi poeziile sale – pline de înflăcărata dragoste a lui Dumnezeu”, scria Dumitru Stăniloaie, cel mai important teolog ortodox român din secolul XX. Versurile sale, „în naivitatea lor divină..., izvorăsc din verbul stelar şi celest”, scrie Nichita Stănescu.

Mi-e dor, tare dor, de fraţi ca Traian Dorz. De poeţi care să scrie poezie creştină. Bună. „Căci poezia e sângele unui popor, care curge subteran prin veacuri şi-l face nepieritor”, concluziona Marin Preda. Mi-e dor de fraţi care să compună cântări lui Hristos. Fermecătoare. Mi-e dor de fraţi care pot suferi cu bucurie spinii ocării, ai trădării, ai pocinţei. Dar şi de cei care vor primi cununi de slavă.


„Fără luptă, nu-i cunună, veşnică şi bună
căci cunun, fără luptă, este o minciună/
şi cununa fără luptă, grabnic vestejeşte -/
numai cea cu răni plătită, veşnic străluceşte”
(T. Dorz)

De la poetul Traian Dorz, eu Nicolae Geantă, am învăţat că-s buni şi spinii.
Căci, dacă în pluş adormi, cu spinii eşti tot timpul treaz!

“…dar orişicare-ar fi cuptorul
şi-n orice flăcări să mă-ncing
nimic nu-mi frângă-ncredinţarea
că am să-nving,
că am să-nving…”
(T. Dorz)

duminică, 19 februarie 2012

Sfaturi pentru predicatori (8)

Lista de reguli a lui John Wesley

- Fi harnic! Fi întotdeauna ocupat cu ceva! Nu te ocupa niciodată cu lucruri neimportante! Nu pierde vremea niciodată, şi nu-ţi lua pentru lucru mai mult decât e necesar.
- Fi serios. Motto-ul tău să fie: "Sfinţenie, Domnului". Evită orice atitudine uşuratică, ironizarea şi vorbirea nechibzuită.
- Discută rar şi prudent cu femeile, mai ales cu cele tinere.
- Nu lua hotărârea de a te căsătorii fără să te rogi Lui Dumnezeu cu solemnitate şi fără să consulţi fraţii.
- Nu crede rău despre nimeni până când nu ai o dovadă sigură; nu da crezare oricui. Interpretează acţiunile altora în cea mai bună lumină posibilă. Se ştie că judecătorul trebuie să fie totdeauna de partea acuzatului.
- Nu vorbi de rău pe nimeni, altfel cuvântul tău va acţiona ca o cangrenă; păstrează-ţi opiniile pentru tine până când vorbeşti mai întâi cu persoana în cauză.
- Să nu ai o atitudine de superioritate faţă de nimeni, preedicatorul Evangheliei trebuie să fie slujitorul tuturor.
-Nu te ruşina de nimic altceva decât de păcat; să nu-şi fie ruşine să mărturiseşti păcatul atunci când este necesar.
- Fi punctual. Fă totul exact la timpul stabilit. Nu te abate de şla reguli, şi respectă-le ca să ai o conştiinţă curată.
- Nu ai altceva de făcut decât să salvezi suflete, de aceea investeşte, investetşte în această lucrare. Megi întotdeauna numai la aceia care au nevoie de tine!
- O parte din timp să o dedici predicării şi vizitelor din casă în casă, iar alta să o dedici studiului, meditaţiei şi rugăciunii.
- - Acţionează întotdeauna NU cum îţi place ţie, ci în unire cu fraţii.

sâmbătă, 18 februarie 2012

Eu n-am vrut să scriu versuri

        Eu n-am vrut să scriu versuri,
poeme şi cântări
ce gâdilă urechea
şi inima o-nmoaie,
ci-am vrut să rup zăvoare,
am vrut să sparg cărări
spre cer şi libertate,
din iad şi din noroaie.
Am vrut să-mbrac oştire
cu număr nesfârşit
din fiecare carte
să-mi plece o coloană
de luptători cu suflet
şi braţ nebiruit
pornind să spargă încă
o linie duşmană.
Din orice gând să-mi iasă
o sabie ţintind
în cuib viclean de şarpe,
în inimă de iudă
şi-n mână de satană
ce umblă uneltind
să fure munca celui
ce plânge şi asudă.
N-am vrut să strig cuvinte,
ci-am vrut să trag săgeţi
puternice şi multe
cu negreşită ţintă
am vrut să sun alarme,
am vrut să rup peceţi
am vrut să-mpiedic răul
să fure şi să mintă.
Cântarea-i numai forma
sub care-mi ies plecând
ostaşii-acestei lupte
de-un suflet şi-o credinţă
ce oricâţi sunt, să meargă
coloane, rând pe rând,
să lupte-n orice parte
spre-aceeaşi biruinţă.
...O, dragi cântări a-mele,
plecaţi cum v-am dorit
în linii largi de luptă
pe-ntins din zare-n zare
şi nu mai staţi din drumul
viteaz şi strălucit
decât când o să sune
Cereasca Încetare.
Luptaţi să nu ajungeţi
în mână la vrăjmaş
şi-ajunse, nu-i daţi sprijin
în lupta lui vicleană,
păstraţi-vă şi scutul
şi spada de ostaş
nălţând Solia Sfântă
şi-n tabăra duşmană.
Plecaţi-mi, rânduri sfinte,
mai multe an cu an,
mai îndrăzneţ, mai sigur,
mai ager în mişcare
cu fiece săgeată
să-nfrângeţi un duşman.
– Aşa să vă găsească
Hristos pe fiecare!
                Traian Dorz

Războiul nevăzut

Trăim într-o societate în care prea mulţi nu sfârşesc cu happy-end. Unde, foarte, foarte mulţi se dau bătuţi. Familii tinere eşuate, avorturi, divorţuri, suicid, biserici care se închid. La început scântei, flăcări, dinamism. Apoi, tăcere... O lume înfrântă. A oamenilor cu capul plecat. Şi, cu spinarea cocoşată. Preoţi ce fac slujbe în biserici goale. Pastori puşi în ţarc de către comitete, de soţii, de biserici, de fraţi. Creştini ce nu-L mai vestesc pe Isus, pentru că de ani întregi nu s-a mai pocăit nimeni. Biserici fără seri de evanghelizare, cu predici sterpe şi cântări pe trei beregăţi. Oameni ce nu se mai roagă pentru bolnavi, nu-şi mai binecuvântează copiii. Şi unii, nu mai cred în darurile Duhului Sfânt. Creştini ce-au lăsat armele-n rastel. Neutilizate, sunt pline de rugină... Cum să mai tragă, cum să mai ocheşti cu ele?

„Pământul nu-i numai un câmp de luptă între bine şi rău, între Dumnezeu şi satana, ci şi între somn şi nesomn, între întinsul pe saltele comode şi întinsul pe crucea Golgotei”, scria Dani Surducan. Creştinii au de luptat pe toate fronturile. De la est la vest, din nord în sud, duc un „război nevăzut”, cum spune Sfântul Nicodim Aghioritul. „Nu cu carnea, ci cu domniile, cu căpeteniile, cu stăpânitorii întunericului”, cum zice Sfântul Apostol Pavel. Cu diavolii, cu plăcerile, cu ispitele, cu secularismul, cu ateii. Cu mândria, cu egoismul, cu ura, cu nepotismul, cu predicile searbăde, „cu capetele-nguste şi inimile seci”, vorba lui Eminescu.

Nelegiuirea nu a ieşit la paradă cu papuci de casă şi nici legată cu sorţ în faţă, ca o baby-siter. Ci, cu panzere ce trec prin zid şi sârmă ghimpată. Avem de luptat cu moda, dar şi cu nesmerenia, cu necititul Bibliei, dar şi cu Internetul, cu lenea, dar şi cu lăcomia, cu Moş Crăciun, dar şi cu Iepurele de Paşti, cu mândria, dar şi cu ruşinea, cu cei ce moţăie-n strana bisericii, dar şi cu cei ce se-mpotrivesc (cu contriştii, cu cusurgii prin vocaţie), cu falsa performanţă dar şi cu falsa cultură...

Biserica nu poate îmbrăca liniştită pijamalele, apoi să tragă jaluzelele, şi, cu perna sub cap, să cadă-n contemplare, în timp ce dracu’ îşi face de cap afară, zvârlind în tineri cu etnobotanice, seringi, ţuică, bere gratis, manele, reviste porno, vopsele, blugi rupţi, Halloween şi Valentine’s day. Dacă va aţâpi pe perna cu miresme de rai fals, trezirea din somn va fi asemeni experienţei unui candidat la Cotroceni, care s-a culcat preşedinte şi s-a sculat prostănac. „Somnul raţiunii naşte monştrii”, spunea Goya.

Biserica să coboare din paturi! Lupta se dă în arene!

 „Luptaţi să nu ajungeţi în mână la vrăjmaş /
Şi-ajunge, nu-i daţi sprijin în lupta lui vicleană, /
Păstraţi-vă şi scutul şi spada de ostaş /
’nălţând solia sfântă, şi-n tabăra duşmană!”
                                                                   (Traian Dorz).

vineri, 17 februarie 2012

Lecţii de la un porumbel

Creştinii trebuie să se asemene cu porumbeii. Să-i imite. Să zboare ca ei. Cât mai sus!

- porumbelul este deosebit între celelalte păsări;
- zboară chiar dacă uliul e prin apropiere;
- nu-şi părăseşte cuibul chiar dacă cineva i-a luat puii;
- nu-şi părăseşte semenii;
- este blând, inofensiv, nu face rău nimănui;
- este modest;
- este credincios stăpânului;
- poartă inelul stăpânului; dacă-l vezi, şti cui îi aparţine;
- călătoreşte şi se-ntoarce la cuib;
- atrage porumbeii rătăciţi;
- îşi oferă gâtul pe butuc fără să se zbată;
- uneori, poate fi prins în laţul vânătorului!

joi, 16 februarie 2012

Mică poveste a poetului Vasile Militaru

Poetul şi fabulistul Vasile Militaru, devenit celebru în România interbelică, s-a născut la 19 septembrie 1885, în localitatea Dobreni, Giurgiu. Autorul descrie mediul social în care s-a născut recunoscând cu modestie sorgintea ţărănească: “M-am născut într-un bordei/ Învelit în paie…/ Doinitor mi-a fost un tei,/ Leagăn - o copaie...”.

Deşi o lungă perioadă de timp numele său a fost aruncat, în mod abuziv, în temniţa uitării, creaţia sa poetică şi religioasă a rămas mereu vie în memoria poporului român, în special în memoria generaţiilor vârstnice.

Deşi iubitor de carte, nu reuşeşte să absolve decât patru clase primare, familia neavând posibilităţi să-l întreţină la studii. Devine un autodidact perseverent. A sorbit învăţătura creştină din gura mamei sale şi de la preotul din sat, moştenind o credinţă puternică, pe care şi-a întărit-o prin lecturi biblice procurate din biblioteci bucureştene. De copil, Vasile M. scrie cu pasiune versuri. Apoi continuă să studieze prin bibliotecile bucureştene şi frecventează, cursuri de literatură, filozofie şi istorie, în cadrul Universităţii din Bucureşti, fără să se înscrie şi la examene (student voluntar). Participă la numeroase reuniuni culturale, la cenacluri, unde îi întâlneşte pe marii scriitori ai vremii: Al.Vlahuţă, Barbu Delavrancea, George Coşbuc, Duiliu Zamfirescu.

În 1919 debutează şi editorial cu volumul de versuri lirice şi pasteluri “Stropi de rouă”, intrând în marea poezie românească. În perioada interbelică, V. Militaru devine cel mai viguros vlăstar al “brazdei româneşti”, publicând peste 20 volume şi o serie de fabule. Acestea din urmă abordează teme sociale şi morale, care privesc viaţa societăţii moderne şi contemporane, multe dintre ele potrivindu-se perfect şi cu evenimentele din zilele noastre:

“Treci cărbunele prin aur măcinat şi nu vei spune / Că, din aur, strălucire n-a rămas şi pe cărbune...
Ai sub ochi o carte bună?; strângi în Sufletu-ţi tezaur, / Căci, sorbind lumina cărţii, treci cărbunele prin aur!”

Preocuparea religioasă rămâne constantă în poezia sa. În 1933 publică “Psaltirea” în versuri, pentru care a primit premiul Academiei Române. Cea mai importantă operă a sa rămâne însă “Divina Zidire”, o monumentală “Sinteză Biblică în versuri”, însoţită de 95 ilustraţii ale artistului Gustav Dore, volum la care a lucrat peste 25 ani (1926-1955), dar care a rămas în manuscris. Autorul n-a trăit bucuria editării ei, deoarece “zidirea” stalinistă i-a îngrădit libertatea de a tipări o asemenea carte religioasă.

Din 1933 se alătură mişcării legionare căreia îi dedică mai multe poezii, sub pseudonimul Radu Barda.

După 1944, opera lui V. Militaru a fost interzisă în toate instituţiile statului “democrat popular”. Toate cărţile lui au fost scoase din biblioteci şi şcoli. Cine mai păstra în casă o carte de V. Militaru risca chiar arestarea. La una dintre percheziţiile din casa scriitorului, operele şi manuscrisele găsite i-au fost arse în faţa soţiei disperate de grozăviile impuse de Securitate.

Câţiva ani din regimul stalinist, poetul a reuşit să scape de arestările successive. Însă la un moment dat i se cere să-și folosească talentul literar în slujba comunismului. Refuzul său este categoric: „În poeziile mele, niciodată nu va rima poporul cu tractorul”. Ca urmare a acestui refuz, datorită trecutului său legionar și a operei sale religioase, este arestat la 8 ianuarie 1959. Detenția o face la Piteşti unde va fi torturat crunt în ciuda faptului că la data arestării avea 74 de ani. De la Piteşti este transferat la închisoarea din Craiova, unde se va judeca şi procesul său. Sentinţa a fost dată la 20 iunie 1959 când Tribunalul Militar din Craiova l-a condamnat la 20 de ani de temniţă grea pentru „crimă de uneltire contra orânduirii sociale”; la 12 ani de închisoare corecţională pentru delictul de deţinere de publicaţii interzise; la 10 ani de degradare civilă, confiscarea totală a averii personale, plus obligaţia de a plăti 1000 lei cheltuieli de judecată! Bătrânul Vasile Militaru în vârstă de 74 ani a primit o condamnare de 32 ani, urmând să iasă din închisoare la vârsta de 106 ani.

Considerat “deţinut deosebit de periculos”, a fost izolat în celula-infirmerie din Ocnele Mari, Vâlcea. Bolnav şi fără medicamente, Vasile Militaru n-a mai rezistat decât 18 zile. Marele scriitor Vasile Militaru a murit în ziua de 8 iulie 1959 ca un martir pe altarul sfânt al poeziei şi al credinţei strămoşeşti. A fost îngropat de doi deţinuţi sub un măr, în curtea Penitenciarului Ocnele Mari, apoi după 9 ani, transferat de soţia sa în cimitirul Bellu din Bucureşti.

miercuri, 15 februarie 2012

Luigi Miţoi, din ringul de box în tranşeul bisericii

Luigi Miţoi - Biserica Logos Ploieşti
Dacă vrei să înveţi luptă, urmăreşte-l atent pe Luigi Miţoi. Nu luptă cu succes în K1, nu mai practică demult boxul, şi nu e nici măcar antrenor de greco-romane. Însă, acest prodigios păstor, e torenţial prezent, e mereu angajat într-o virilă ofensivă: spirituală, morală, intelectuală... Se luptă cu răul nativ, cu secularismul, cu starea de apatie a bisericii, cu gladiatorii maleficului. Dă cu ei de podea, îi răpune.

Ca mulţi dintre valorile mioritice, pastorul Miţoi s-a născut undeva la ţară, într-un loc neînsemnat, mic, în Giurgiu. „Oamenii mari se nasc la case mici”, spune Nicolae Iorga. Lucrul ăsta L-a confirmat chiar Hristos Isus. Abandonat de ambii părinţi de la 6 ani, a copilărit lângă bunici. Simplii şi smeriţi, bătrânii s-au străduit să acopere golurile din viaţa copilului ce simţea nevoie de protecţie, de ajutor, de-o mână caldă, într-o junglă umană în care numai prădătorii o duc bine. La 16 ani, viaţa de dur l-a împins spre o lume a boxului. A crezut că boxul e modalitatea de luptă prin care oamenii pot să învingă, să devină celebrii. S-a antrenat cu maximă seriozitate, crezând că va birui lumea. Dar, cinci ani mai târziu, Dumnezeu l-a atins pe coarda sensibilă. Prăbuşit, falimentar, a înţeles că puterea şi succesul nu stau în lupta cu... oamenii. Şi a trecut în apărarea, în instruirea lor.

Predicator renumit, pastorul Betaniei din Chicago, e tipul de om care atunci când citeşte ansambluri scripturale face hermeneutică de succes. Alert, citadin, de o politeţe sportivă neafectată, fără fasoane retorice, fără cultul gesticulaţiei statuare, Luigi Miţoi are agilitatea imprevizibilă a soldatului cristic: atacă în timp ce se apără. Faţă de alţii ce se îndeletnicesc cu teologia, e un (fel de) boxer între legume. Fără abuz de sobrietate, în demonstraţiile sale, taie ades „maioneza catehismului”, pentru a ne ajuta să găsim „normalul”, graţia divină. Nimbul angelic al fratelui Luigi, afabilitatea lui incantorie, e presărată cu reflecţii subtile şi de tot felul de aluzii sapienţale. Instrumentarul său include imediatul, dând la o parte „crasa banalitate” a vieţii şi înlocuind-o cu intimitatea supremă a spiritului.

Preferă să fie coleric, decât plicticos. De fapt, nu ştie să ajungă la rutină. Oratoria lui nu poate fi decât seducătoare. Mărunt şi aţos, mobil şi rapid, elegant şi tonifiant, când predică, Luigi Miţoi nu pierde niciodată contactul cu solul: construieşte logic (aici), sunete celeste. E pe înţelesul tuturor. Judecata sa este senină. Şi asta, în ciuda copilăriei agitate, marcate de lipsuri, de comunism, de nesiguranţă.

Pastorul Miţoi tratează ideile ca pe vietăţi: le înfruntă curajos sau le invocă tandru. La el, dogmele religioase nu sunt un schematism steril, ci adevăruri eliberatoare. Învaţă auditoriul cum să preţuiască prietenii şi cum să-şi salute vrăjmaşii, cum să-şi ajute potrivnicii şi cum să tacă un nevinovat, cum se menţine o juruinţă, cum se primeşte o înfrângere. Dar şi cum se trece sub tăcere o victorie. Iar ideile, împreună, toate, converg spre o singură ţintă: cerul lui Isus Hristos. Adică, acasă pentru creştini...

Predicatorul Miţoi atrage totdeauna atenţia prin mintea sa clară. Este capabil să prezinte argumente cu o precizie militărească. Şi, să conducă la concluzii a căror logică este zdrobitoare. E analitic, pragmatic, serios, chibzuit. Are o intensitate care se construieşte continuu. Are predici bine gândite, muncite. Se simte bine atunci când apelează la o bază de date foarte solidă. E-o enciclopedie ambulantă. Face parte din tipul „prezentatorilor albaştrii” – cum l-ar numi Ron Hoff. E raţional, e intelectualizat. Dar şi creativ, instinctiv. Spre finalul mesajelor, începe să se schimbe, partea dură se îmblânzeşte. Provoacă lacrimile. Lacrimi ce aduc deciziile schimbării, pocăinţei.


Luigi Miţoi & Nicolae Geantă

Îmi place omul Luigi Miţoi. Am avut ocazia să comunicăm. Pot să spun că alături de el, ai un sentiment de siguranţă: morală, intelectuală... Are darul de-a aduce cu sine o garanţie de civilizaţie sfântă. Îmi place pentru că e tot timpul necontaminat de frazeologie bisericească (limbaj liturgic, limbă de lemn), de aplomb carnavalesc, de suficienţă. Nu s-a lăsat sedus de nici un partizanat. A rămas „imperturbabil fără placiditate, tonifiant fără exaltare” – cum l-ar numi Andrei Pleşu. E mereu la locul lui, şi totuşi nu-i mereu în acelaşi loc.

M-a cucerit fratele Luigi Miţoi. Prin fineţea sa analitică, prin delicateţe, prin dedicarea în slujba de păstor, ca slujitor al Regelui Isus, un inimitabil care ia lucrurile în serios. În preajma sa nu e îngăduită superficialitatea. Nici improvizaţiile. Nici eschivările. Nici falsul. Dar, nici luptele pierdute!

Închei, citându-l: „Fiecare din noi suntem implicaţi în meciul vieţii, care se joacă pe stadioanele lumii, zi de zi. Fluierul final va pecetlui pentru totdeauna victoria sau înfrângerea fiecăruia. Depinde de antrenor. Alege-L pe Isus Hristos”. Luigi Miţoi l-a ales. Şi, a ajuns din ringul de box, în tranşele bisericii. Acolo, orice lumânare aprinsă de el, face explozie!

marți, 14 februarie 2012

Predicatorul ideal

Dacă este tânăr, n-are experienţă; dacă are părul alb, e prea bătrân.
Dacă are 5-6 copii, are prea mulţi; dacă n-are copii, dă un exemplu rău.
Dacă foloseşte notiţele la amvon, predicile sale sunt pregătite dinainte şi-s seci; dacă improvizează pe loc, predicile sale nu sunt profunde.
Dacă este atent cu săracii, se dă în spectacol; dacă e atent cu bogaţii, tinde să devină aristocrat.
Dacă foloseşte multe ilustraţii, neglijează Biblia; dacă nu foloseşte suficiente ilustraţii, nu se face înţeles.
Dacă dezaprobă răul, exagerează; dacă nu îl condamnă, îi place compromisul.
Dacă predică o oră, vorbeşte prea mult; dacă predică mai puţin de o oră, este leneş.
Dacă predică despre adevăr este ofensiv; dacă nu, este ipocrit.
Dacă nu reuşeşte să fie pe placul tuturor, face rău bisericii; dacă este pe placul tuturor, nu are opinii personale.
Dacă predică despre 10 %, îi plac banii; dacă nu predică despre zeciuială, nu urmăreşte progresul bisericii.
Dacă are salariu mare, este materialist; dacă are salariu mic, dă dovadă că nu merită mai mult.
Dacă predică tot timpul, oamenii se plictisesc să-l asculte numai pe el; dacă invită alţi predicatori, fuge de responsabilităţi.

Şi, se mai spune că predicatorul are o viaţă uşoară!

PS: Articolul a apărut în Review Herald, USA, 2 aug. 1956. Nu ştiu autorul!

luni, 13 februarie 2012

A plecat şi Whitney Houston. Unde?

 







  










S-a născut într-o familie ce-a avut cântecul în sânge. Mai întâi a cântat alături de mama ei, Cissy. Apoi, la 11 ani, superstarul s-a remarcat prin vocea inegalabilă. A câştigat 7 premii Grammy şi două premii Emmy (415 premii în total). A fost cea mai premiată cântăreaţă din istorie. A vândut peste 170 milioane de discuri. A încasat peste 100 milioane de dolari. Gurile rele spun c-ar fi murit falită. Din cauza prafurilor de coca...

Prafuri care i-au stricat vocea. Fata care uimise lumea cu gospel, cu imnuri creştine, a intrat în umbră în ultimii ani. În 2009 a încercat un megaturneu de reabilitare. N-a reuşit, fanii au hulit-o.

A murit la aproape 49 de ani. Pe 11 ianuarie 2012, la Beverly Hills, Whitney a fost găsită fără viaţă în cadă! Unii zic că s-a înecat, alţii că s-a drogat, alţii că a luat o doză mare de Xanax.

La moartea ei, ştiţi ce mă doare? Că diva muzicii gospel a învăţat să cânte nu în baruri, nu pe scenă, ci... în biserică. În cor, single. Whitney a fost baptistă. Apoi a mers la biserica penticostală. Apoi, celebritatea a împins-o să se depărteze de Dumnezeu, de biserică. Şi, să se apropie de... droguri. Din biserică la droguri. Şi, la final, de tânără în mormânt! A plecat. Dar unde?

Whitney Huston nu e primul VIP care datorită celebrităţii a renunţat la Dumnezeu, la biserică, la creştinism. A ales opulenţa, luxul, extravaganţa, plăcerile. Apoi a sfârşit-o cum nu se poate de prost. Şi de neaşteptat. A căzut în aceeaşi capcană ca Elvis Presley (baptist care la 17 ani a fost dat afară din biserică deoarece nu i-a fost îngăduit să cânte cu chitara), sau Michael Jackson (iniţial a cântat în biserica baptistă). Am o temere, ca nu cumva şi Jotta (brazilianul creştin de numai 10 ani, care a uimit lumea cu vocea sa), să nu cadă în aceeaşi plasă!

Ce să înveţe tinerii de aici? Cu viaţa, nu te joci! Darămite cu Dumnezeu!

vineri, 10 februarie 2012

Lista de preţuri din cartea Ruth

Inventio
O poveste cu happy-end. Dar si cu multe, multe esecuri.
Oamenilor le place sa le spui povesti cu sfarsit bun, dar cu final tragic nu doreste nimeni sa asculte. Totusi, cei mai multi oameni biblici au sfarsit tragic. Iar dintre cei peste 80 de miliarde de pamanteni de-a lungul tuturor timpurilor...

Dispozitio
a. Elimelec, sau cât costă să pleci pentru o vreme din Israel
- cât costă să pleci din biserică în lume? Măcar pentru un scurt timp...

b. Moab, sau cât costă o viaţă de belşug fără Dumnezeu
- pe Elimelec l-a costat gospodăria, viaţa celor doi copii, viaţa sa
- a lăsat o soţie văduvă, şi două nurori fără viitor

c. Naomi, sau cât costă plăcerea
- e preţul amărăciuni
- te goleşte de tot ce ai
- te face să-ţi fie ruşine să te-ntorci acasă

d. Orpa, ce plăteşti dacă plângând mergi înapoi
- binecuvântări ratate

e. Ruth, ce primeşti dacă plângând mergi înainte
- dacă nu înainta, David nu s-ar fi născut. Iar din David, coboară Isus!
- adevăraţii creştini merg cântând prin Valea Plângerii. Canaanul e pregătit pentru ei.

f. Boaz, răscumpărătorul plăteşte
- am să-ţi dau un loc de odihnă Ruth
- am să te fac mireasă
- Hristos a plătit pentru tine!

joi, 9 februarie 2012

Sfaturi pentru predicatori (7)

Lecţii învăţate de la un cocoş

Te trezeşte când ţi-e somnul mai dulce. Fie că eşti rege, fie că eşti cerşetor, el îţi cântă. Nu se teme de mesaj. Repetă sonata. Nu-şi schimbă tonalitatea -  e mereu la aceleaşi vibraţii alarmante. N-o face cu silă, nici plătit. Când cântă el, şti că noaptea a trecut. N-ai cum să-i rezişti. N-a rezistat el nici apostolul Petru...

Ce să înveţe predicatorul de la un cocoş? Măcar 7 principii:

• Se trezeşte de dimineaţă pregătit pentru lucru; pentru ceea ce Dumnezeu i-a dat să facă;

• Nu încetează să cânte chiar dacă sunt si alţii care fac acelaşi lucru; nu intrá in competiţie;

• Cântă chiar dacă nu e nimeni sá-l admire; el nu asteaptă ovaţiunii şi aplauze;

• Trezeste pe cei ce dorm. E nepopular dar necesar;

• Proclamă veşti bune: - "e dimineaţă!";  – "noaptea a trecut!";

• Poţi conta pe cocoş. El nu uită niciodată să te trezească;

• Nu se plânge că face acelaşi lucru zi de zi!

PS: Mulţumesc prietenului meu Daniel Floruţă, pastorul Bisericii Museros - Valencia, pentru astfel de sfaturi!

miercuri, 8 februarie 2012

Sfaturi pentru predicatori (6)

4. Mâinile

Ce facem cu mâinile în timpul predicii? Deseori mâinile, spun mai mult decât cuvintele. Căci omul comunică şi prin degete, spunea Freud.

- nu staţi cu mâinile la spate; şi nici în şolduri; nu pentru că aţi apărea ca un "borcan cu două coade" - cum cataloga bunicul meu acest obicei, dar mâinile-n şolduri înseamnă "asta nu-mi comvine";
- nu zornăiţi mărunţişul din buzunare - sugerează dezordine;
- nu vă frecaţi mâinile la amvon - e semn de emotivitate;
- nu vă trosniţi degetele, nu le contorsionaţi, nu vă jucaţi cu verigheta;
- nu ţineţi mâinile în buzunar - e lipsă de educaţie; dacă nu reuşiţi să evitaţi acest "tic", coaseţi-vă buzunarele!;
- nu arătaţi niciodată cu pumnul spre sală - e ameninţare;
- nu vă loviţi coapsele; nu buşiţi în amvon - s-ar putea să speriaţi pe cineva!;
- nu vă treceţi mâinie prin păr; nu vă scărpinaţi în cap (şi nici în ureche);
- nu ridicaţi niciodată mâinile mai sus de umăr (când mâinile-s ridicate prea sus, faţa predicatorului este umbrită); nu le coborâţi niciodată mai jos de curea;
- nu staţi niciodată cu coatele pe amvon, nici cu mâinile legate de el ca de coarnele plugului - vă dă aere de superioritate, dvs nu asta propovăduiţi;
- nu zdrăngăniţi pixul, nu arătaţi cu el spre sală, nu răsuciţi cablurile electrice;
- nu staţi tot timpul cu Biblia în mână, altfel nu veţi putea gesticula cu o mână, nu puteţi mima crucea, răstignirea, braţele întinse ale Tatălui etc;

Încercaţi să nu mişcaţi mâinile decât atunci când trebuie să spuneţi un lucru pe care doriţi să-l subliniaţi. Totuşi, arătaţi discret bisericii că le aveţi la dvs...

marți, 7 februarie 2012

Sfaturi pentru predicatori (5)

Lecţii învăţate de la un câine.

Se spune despre câini că-s cei mai buni prieteni. Ei, nu te lasă niciodată singur. Fie că eşti vesel sau trist, ei vin, îţi sar în braţe, schelălăie, se gudură, aleargă în jurul dumneata. Sunt în stare să te apere cu viaţa lor. Chiar dacă îi cerţi, câinii niciodată nu ţin supărarea. Se duc puţin ruşinaţi într-un ungher, şi findcă ştiu să ierte, se întorc înapoi ca şi cum nu s-ar fi întîmplat nimic. Nu sunt ignoranţi. Şi nici nu ridică pretenţii. Pot trăi mulţumiţi şi cu puţin. Mâncat bine sau nu, un câine poate totdeauna să se bucure.

Au ce să înveţe predicatorii de la câini? Hai să urmărim împreună câteva aspecte:

- câinii par totdeauna bucuroşi să ne vadă, modul în care ne întâmpină nu are nimic artificial sau fals;
- când se aproprie de cineva care este cu noi, şi vor să se împrietenească cu el; dacă scot sunete prietenoase nu vor muşca, fiindcă un câine nu exagerează niciodată;
- dovedesc aceeaşi atenţie sau afecţiune faţă de toată lumea; sunt expansivi, nu ostentativi;
- nu au planuri ascunse; fac numai două lucruri: fie se gudură, fie latră;
- limbajului trupului lor este telegrafic;
- câinii ştiu totdeauna când nu mai sunt în centrul atenţiei; când se văd în această situaţie, se depărtează uşor şi se aşează la locul lor;
- nu depăşesc niciodată timpul alocat;
- câinii ştiu cine sunt; au personalităţi puternice;
- nu fac lucruri plictisitoare;
- câinii îşi respectă totdeauna stăpânul indiferent de ce decizie ia acesta;
- sunt buni prieteni; nu vin să spună ce au de spus, pentru ca apoi să plece grăbiţi la alte treburi; câinii rămân cu noi atât cât este nevoie;
- vorbiţi-le, câinii ştiu să asculte!; nu-i zgândăriţi niciodată, oricât ar fi de blânzi, câini pot să muşte!

PS: Mulţumesc, fără să-l cunosc, lui Ron Hoff, unul dintre marii oratori ai USA; de la el a plecat această idee!

luni, 6 februarie 2012

Generaţia patimilor

Fac parte din generaţia decreţeilor. A unora veniţi pe lume nedoriţi de părinţi. A celor care nu vedeau portocalele decât de Revelion, iar bananele lor erau totdeauna lipsă. Sau verzi. Ciocolata, apărea ca geniile. Era fie chinezească, fie cu margarină de se lipea de cerul gurii. Sunt din generaţia celor ce dormeau în rând la 6 dimineaţa, cu tichetul de pâine în punga de-un leu. A celor ce-au încasat şuturi de la cei cu şapcă comunistă, lunea, la rând la mălai, a copiilor crescuţi fără desene animate, fără curent electric după ora 22, fără apă caldă la robinet. Şi cu calorifere pe post de frigidere. Sunt din generaţia de sacrificiu, ce-a pătimit.

A venit apoi Revoluţia, şi generaţia mea a avut parte de toate: rele, bune, nebune... Veniţi în lume nedoriţi, trăind copilăria lipsiţi şi oropsiţi, nu şi-a mai dorit copii. A îmbrăţişat filosofia lui “decât să n-am cu ce să-l cresc, mai bine nu-l fac”. De parcă africanii au cu ce să crească pruncii. Şi au câte 6-7 per femeie. Dar cu banii lor puţini, ei cumpără pâine, nu anticonceţionale!

Paradoxal, cea mai numeroasă generaţie a tuturor timpurilor din România (peste 500.000 copii/an), a dat naştere la copiii de 4-5 ori mai puţin!!! Am ajuns să fim generaţia cu cea mai scăzută fecunditate din istoria ţării: 1,2 copii/femeie (2010) – penultimii din Europa! Noi, românii, care în 1910 eram primii! (cu 5,4 copii/femeie). Nu mai avem aceeaşi zestre genetică, acelaşi AND ca moşii noştrii? Am devenit sterili?

Am ajuns, azi, decât 19 milioane, conform Institului Naţional de Statistică. Mai puţin cu 21 % decât în ’89. Câteva milioane sunt rătăciţi în diaspora, iar peste 10 milioane avortaţi oficial. De fapt 23 de milioane de români au murit în spanga chiuretajului, în ultimii 60 de ani în România, conform analizelor d-lui V. Gheţău, demograful şef al ţării.

Tinerii de azi, segmentul mic de copii născuţi anual după ’89 (125-130.000/an), au devenit problema fundamentală a României!

Reducându-se numărul de elevi, au început să se închidă şcolile, să se comaseze. Iar abandonul şcolar, analfabetismul a început să urce-n procente. Cu elevi din ce în ce mai puţin s-a redus bazinul de selecţie al liceelor. Şi, au scăzut standardele. Dacă ieri, admiterea era cu 9,00, azi a ajuns la 5,00. Sau, de 3 ani încoace, la 2,00 ori la 1,00! Când cobori standardele la 3,00, elevul de nota 9,00 coboară şi el ştacheta (la 5,00). Iar profesorul lasă garda jos, jos de tot. Prin urmare absolvenţii sunt din ce în ce mai slabi pregătiţi. Liceenii, slabi de azi, vor fi studenţiii şi profesioniştii de mâine: cei care vor opera (uitând foarfecele în burta pacienţilor!), vor face legi, vor pilota avioane (sperăm nu prin blocuri!), vor proiecta clădiri, vor pune creionul în mâna nepoţilor noştrii! Cu profesionişti slabi, ce performanţă să faci? Ce Românie să creşti?

Fiind un segment de 4 ori mai mic decât părinţii lor, ei nu vor putea asigura decât 25 % din totalul forţei de muncă. Şi dacă noi, de 4 ori mai mulţi, ne străduim să-i creştem în condiţii optime şi abia reuşim să ne ţinem pensionarii, cum vor reuşi ei, de 4 ori mai puţin, să-şi crească pruncii, cum vor reuşi să ne-ntreţină pe noi? Contrabalansarea nu va putea fi decât prin imigranţii din lumea nedezvoltată. Tot săraci, tot fără valori…

Patimile generaţiei noastre încep să se contabilizeze: o Românie îmbătrânită, fără gravide, fără scrâşnet de prunci, fără şcoli pline. O Românie care a ucis în pântece un nou Hagi, o Nadia, un Eminescu, Brâncuşi sau Wurmbrand.

Dacă nu ne vom opri acum, vom fi o Românie unde bătrânii vor aştepta cu nasul lipit de geam, singurul copil, plecat şi-acela undeva departe. O Românie care va fi călcată de imigranţi: de negri, de chinezi, de musulmani! O Românie unde creştinismul va începe să fie pus la colţ, unde bisericile vor fi înlocuite ca-n Anglia şi Franţa, cu temple şi moschei. Iar Dumnezeu va fi greu de găsit.

Şi toate astea, fiindcă “generaţia patimilor” a ales să nu-I urmeze sfatul perpetuării speciei: "creşteţi, înmulţiţi-vă şi stăpâniţi pământul". Dar, şi cerul...

sâmbătă, 4 februarie 2012

Sfaturi pentru predicatori (4)

2. Umorul.
E indicat să glumeşti în timpul predicii?
Umorul este înşelător, spune Ron Hoff. "Este ca mersul pe sârmă..., ieşi în faţă cu o glumă, ţine sau nu ţine", spune Jay Leno. Este o tehnică ieftină, care face mintea să se relaxeze puţin!

- dacă faceţi o glumă, optaţi pentru una adevărată; adevărul este acceptat, glumele născocite nu;
- nu râdeţi niciodată de cineva din auditoriu, dar nici de cei neprezenţi;
- fiţi ironici cu dvs, nu cu altcineva; autorironia fină e potrivită unui predicator; păstraţi regula următoare; nu râde pe seama altora, atâta timp cât poţi râde pe seama ta!
- feriţi-vă de glumele nesărate, indecente, lucruri şocante sau scandaloase; dacă n-o faceţi ve-ţi pierde audienţa;
- nu aşteptaţi ca biserica să râdă; dacă fraţii nu râd treceţi mai departe;
- nu râdeţi de gluma spusă, lăsaţi publicul s-o facă, predicatorul trebuie numai să jubileze în sinea sa;

Nu sunt de acord ca, în timpul predicii, predicatorul şi sala să se ţină râzând cu mâna de burtă. Nu suntem la spectacol. Nu sunt însă nici împotriva unei glume de bun simţ. Florin Ianovici spune că în timpul predicii e bine să spui măcar odată ceva amuzant.

Dacă nu puteţi râde în timpul predicii, vă recomand cu dragoste: măcar zâmbiţi! Zâmbetul are putere terapeutică, spune prof. dr. Robert Zajonc (Univ. din Michigan). Răceşte sângele din hipotalamus, ajută la eliberarea endorfinei, hormonul care combate durerea şi ne dă o stare de bine!

Nu uitaţi, umorul nu se supune regulilor!

vineri, 3 februarie 2012

Predicarea înseamnă

Vladimir Pustan şi studenţii săi de anul I
Şcoala de Predicare "Cireşarii"
Cluj-Napoca, 2012
de Vladimir Pustan

A predica înseamnă a da cu mătura Cuvântului în ogrăzile oamenilor ca să aibă unde să aterizeze îngerii fără să-şi murdărească aripile de praf…

A predica înseamnă a ţine în căuşul palmei scânteia dureroasă a versetelor nebătătorite şi a fugi cu ea în noaptea necunoştinţei, pentru a aprinde focul aşteptării lui Hristos…

A predica înseamnă a muri câte puţin de frica de a nu trece nepăsător pe lângă şoapta Duhului ce te îndeamnă să mai zăboveşti lângă izvorul secat, rugându-te cu genunchii juliţi să se mai deschidă stânca pustiului…

Predicarea înseamnă a privi în ochii oamenilor ca în ochii lui Dumnezeu, asumându-ţi riscul de a rămâne orb de atâta strălucire…

Predicarea înseamnă singurătate ceţoasă, când trebuie să uiţi ce şti pentru a-ţi putea aduce aminte şi de ce nu ai învăţat niciodată…

Predicarea înseamnă aici şi acum. Atunci şi apoi e târziu…

(articolul a apărut în revista Predicatorul, an 1, nr1, ian. 2012

miercuri, 1 februarie 2012

Sfaturi pentru predicatori (3)

- niciodată să nu începeţi predicile cu o negaţie; niciodată să nu începeţi predicile cu o explicaţie: 
- nu lăsaţi să se transpună supărările personale la adresa unor personalităţi din viaţa dvs; nu faceţi aprecieri personale de la amvon; nu vă plasaţi într-o tabără sau alta, pe noi ne interesează Evanghelia şi Hristos;
- evitaţi cuvintele care au conotaţii negative;
- niciodată un om mic nu va vorbi despre sine ironizându-se, oamenii mari în schimb se vor ironiza totdeauna pentru că nu vor pierde nimic; deci, fiţi autoironici, va prinde bine!
- duceţi totdeauna ideiile la bun sfârşit;
- nu folosiţi niciodată cuvinte gen "aţi înţeles" cispuneţi "am înţeles", altfel auditoriul dvs se va mai slab, inferior, prost.
- nu încercaţi niciodată să imitaţi vocea cuiva, şi nici mimica lor (iar dacă le folosiţi pildele personale nu vă daţi dvs personaje principale!) - nu are nevoie Dumnezeu de duplicitate!