Fundaţia CIREŞARII

joi, 31 ianuarie 2013

De ce fel de oameni are nevoie biserica? - Vladimir Pustan


  1. Oameni care sa adere la adevarPrimii crestini staruiau in invatatura apostolilor. Nu in invatatura unui cult, nu invatatura unui crez, a unei traditii a unei biserici. Ci, spune BIblia ca staruiau in Sfanta Scriptura. Si daca Pavel venea sa le predice, ei verificau in Scripturi. Pe toti care veneau la ei in biserica ii filtrau cu Biblia. Ei nu aveau nevoie de o alta carte. Aveau un fel de  Sola Scriptura frumoasa si ciudata. Spuneau: “Cartea aceasta (Biblia) este constitutia noastra. Tot ce depaseste cartea aceasta nu-i de la Dumnezeu. Restul, judecam cu totii. Avem dreptul sa facem lucrul acesta. Spune in 2 Timotei 3:16 Toata Scriptura e insuflata de Dumnezeu si de folos sa invete, sa mustre, sa indrepte, sa dea intelepciune, neprihanire tuturor oamenilor. Asta e cartea la care oamenii bisericii trebuie sa se adere ferm. Trebuie sa le placa Biblia, sa o aveti fiecare acasa si sa o cititi, sa o traiti, sa o aplicati pentru ca Biblia nu e pentru informare, ci pentru transformare. Caci – 2 Timotei 4:3 spune ca “va veni o vreme cand oamenii nu vor mai suferi invatatura sanatoasa, ci isi vor da invataturi dupa poftele lor.”  Adica, vor cauta o cale mai usoara. Cuvantul lui Dumnezeu nu se schimba. Cine nu ramane in Cuvantul acesta nu e din Hristos.
  2. Oameni hotarati de a fi impreuna. Oamenii la inceput nu au avut biserici. Se adunau in case. Se adunau impreuna. Pe multi azi ii leaga doar cladirea. Zic: “Aici am pus si eu bani. Nu plec de aici”. Nu avem dragoste unii de altii, de multe ori pentru ca ne leaga doar o cladire. Nu ne leaga societatea sfintilor. Aia care trebuie sa fie bucuria lui Isus Hristos. Spune Cuvantul lui Dumnezeu ca ei s-au iubit. Ei traiau impreuna nu numai in biserica, ci si in afara bisericii. Adica, atunci cand ieseau afara din biserica, se intrebau: “Cu ce te-as mai putea ajuta?” Daca avea unul necaz, toti fugeau acolo. Cand murea unul, toti fugeau la inmormantare. M-a intrebat cineva: “Nu a fost acela un fel de comunis? NU! Pentru ca comunismul spune: Tot ce e al tau e al meu. Dar crestinismul spune: Tot ce e al meu e al tau. Biserica primara avea o unitate in gand, in scop, in lauda. Avea unitatea harului de a putea sa fie impreuna. Erau oameni care stiau ca sunt diferiti si puteau sa traiasca impreuna. Cine poate sa faca sa locuiasca  atatia oameni diferiti economic, social, spiritual, impreuna? Numai Hristos Domnul. Asta e marea bucurie, ca putem sa stam aici ca dragostea lui Hristos ne constrange impreuna. Aceasta e frumusetea bisericii, pentru ca noi impartasim un stil de viata comun si un obiectiv comun- sa Il glorificam pe Isus Hristos! De aceea venim in fiecare Duminica si nu e obositor cele 5 ore. Hristos a stat mai mult pentru tine pe cruce si o gramada au stat pe rug orele astea. (22:00)
  3. Oameni care sa-si aminteasca mereu de cruce. Biserica primara nu numai ca staruiau in invatatura si legatura frateasca, ci staruiau in frangerea painii. Ca sa poti manc painea odata pe luna, trebuie ca in cursul lunii sa mancati painea cealalta impreuna. Pentru ca daca nu puteti sa mancati painea fizica impreuna, nu o sa puteti manca nici painea spirituala impreuna. Isus Hristos i-a invitat sa stea la masa unul cu altul. Isus Hristos a zis, “Iata ca stau la usa cu el si bat. Daca aude cineva glasul Meu si deschide usa, voi intra la el si VOI CINA  cu el. Hristos se auto invita la mesele noastre. Nu poti sa traiesti pe lumea asta fara sa-ti amintesti in fiecare zi ce ai fost si de unde te-a scos Dumnezeu. Spune ap. Pavel, “Caci n-am de gand sa stiu altceva intre voi, decat pe Isus Hristos si pe El rastignit. Aduceti-va aminte ce-ati fost si de unde v-a scos, si memoria asta va va duce inainte.
  4. Oameni cu pasiune pentru rugaciune. “Staruiau in frangerea painii, in rugaciune, in legatura frateasca”. “Despartiti de Mine,” Le-a spus Isus Hristos, “nu puteti sa faceti nimic”. Singurul lucru care misca mana lui Dumnezeu este rugaciunea. Locomotiva Duhului Sfant nu poate sa mearga fara sinele rugaciunii niciodata. N-are cum, indiferent cat de puternic este Duhul Sfant, daca voi nu puneti sine ale rugaciunii. Fiecare esec al unei Biserici va fi esecul rugaciunii lor. Biserica trebuie sa avanseze intotdeauna pe genunchi. Trebuie sa credeti in puterea rugaciunii.

Valoarea eşti tu - de Nicolae Geanta

Le spuneam azi tinerilor la cursuri că nu podelele roase de şoareci şi lipsa de termopane îi dă valoare unei şcoli. Ci elevii care învaţă în ea. O şcoală e proastă nu când îi lipseşte mobilierul de mahon, parchetul lăcuit sau caloriferele de inox. Ci când cei din bănci nu ştiu să citească ori să socotească bine. Pentru că ei - elevii şcolii - sunt valoarea. Sau opusul ei. Ei pun eticheta.

Dacă vine regele să locuiască într-o casă de chirpici a nu ştim cărui sărac, valoarea chichineţei creşte datorită locatarului ei. Lucrul ăsta se vede când în jurul bojdeucii vor mişuna gărzile imperiale. Magherniţa e aceeași, dar acum în ea locuieşte cel ce poartă coroana ţării. Înâiul din popor.

Valoarea unui om n-o dă cardul, jilţul, palatul în care habitează, maşina, iPhone-ul. Şi nici kilogramele de bijuterii atârnate de corp. Dar nici atât odăjdiile sfinte în care s-a înfofolit. Valoarea se urcă pe cântar în momentul în care cineva deschide gura. Căci visteria umană e doar în interior. În subteranele caracterului. Ce vedem la suprafaţă e doar periferie.

Biserica e valoroasă pentru că Dumnezeu locuieşte în ea. Când nu mai e prezent acolo, rămân doar ziduri simple. Poate chiar mânjite, ca în spatele perdelei din Templu (ruptă în ziua răstignirii). Biserica e valoroasă dacă e înţesată de oameni sfinţi. În bănci, nu pe perete. Altfel, e bună doar de muzeu. Ori adăpost pe timp de ploaie.

Omul e valoros când Hristos locuieşte în el. Fără Isus, valoarea omului pentru Ceruri este echivalentă cu gaura lăsată după ce şi-a scos degetul dintr-o găleată cu apă! 

Sunteţi valoroşi! Diamantele rămân preţioase chiar şi în noroi! Străluciţi! Sunteţi mult mai de preţ decât ele!

marți, 29 ianuarie 2013

Efectul Caragiale

Spicuiri dintr-un amfiteatru cu tineri. Unii cu smartphonuri. Alţii obosiţi. Unii cu ochi atenţi. Alţii cu urechi înfundate... Ca la teatru. Ca în teatru.


Nicolae Geantă:
Ca să vorbeşti despre Caragiale e ca şi cum ai fluiera lângă un munte cu zăpadă. Nu are cum să nu pornească avalanşa.
Caragiale e viu,e actual. Şi asta în ciuda faptului că Eugen Lovinescu a profeţit că după Primul Război Mondial, Grecu' (cum era poreclit dramaturgul) îşi va pierde actualitatea. Şi totuşi, în 2013 e mai actual ca oricând. Goe, Dandanachi, Pristande, Tipăteşti, Trahanachi, şefi de partide, Joiţiche, Farfuridi şi Brânzoveneşti sunt la tot pasul. Din crâşme, de pe străzi până la televizor şi Parlament.
Autorul lui "curat-murdar" nu şochează cu lucruri ieşite din comun. Am putea spune că are chestiuni banale. Însă numai banalul este etern.

Christi Crăciun:
Eminescu şi Caragiale sunt cei doi piloni ai literaturii române. Albul şi Negrul, Îngerul şi Demonul, Hiperion şi Mitică. Unul observă lumea dintre cărţi, din cămăruţă, altul stă la berărie şi vizionează spectacolul lumii. Ambii pun mişcarea în pagină.
România suferă de boala Caragiale. Dar şi de boala autodenigrării.
Istoria a făcut ca defectele lui ILC să se acutizeze; în loc să fie vaccinate, au fost infuzate cu viruşi.
Când vedem un efect, nu e niciodată de vină oglinda.
Caragiale nu face mişto, e ironic. Miştoul e arma ghiolbanului, e ghioagă. Îşi dă una în cap şi nu te mai scoli. Ironia e floretă.
Opera lui Caragiale dă sănătate psihică.
Ceea ce critică el e lipsa de autenticitate. de la mam' mare şi Miţa până la prefect. Toţi vor să pară ce nu sunt.
În scrisori, Caragiale e mai genial decât în teatru.
Nu-i plăceau copiii (în toate scrierile sale sunt personaje negative), nici natura. Era prin excelenţă un scriitor urban.
Azi, ne depărtăm de Caragiale. Pentru tineri a început să devină un Eugen Barbu. De necitit. El se adresa omului cult, fin, celui ce-i pricepeau ironiile, umorul.
Modernizarea nu-i iPhone5. Ci cutia. Tărtăcuţa (căpătâna).

Nicolae Geantă:
Există vreun Caragiale european?
Christi Crăciun:
Nordici nu au. Ei nu râd. Poate francezii, puţin. Moliere. Dar sigur au unul cehii: Havel.


Nicolae Geantă:
Scrierile lui Caragiale au exorcizat răul. Şi totuşi se pare c-au eşuat. De ce-a ales să plece în exil (Germania)?
Christi Crăciun:
Germania era perfectă.
Uneori trecem printr-un paroxism de ticăloşie.
Cum eradicăm răul? Cu picătura chinezească...

Nicolae Geantă:
Cred că prozatorul secolului în România a greşit. Nu trebuia să plece la Berlin. Ca să dizolvi răul nu trebuie să fugi la mânăstrire. Acolo nu poţi arăta binele decât la bufniţe. Trebuie să rămâi între oameni. În lume. În întuneric. Lumina nu poate birui întunericul...

Trăim cu toţii în Caragiale. Să fiţi lumină în întuneric! Asta o spune Isus!

luni, 28 ianuarie 2013

Tipuri de oameni de care să fugi

1. Burete
- absoarbe orice: şi apa şi gunoiul; şi Biblia şi pe Hristos, şi 600 de bancuri şi telenovele.
2. Pâlnie
- bagă pe-o parte, le iese pe alta; în pâlnie bagi totul la grămadă. şi va ieşi totul la grămadă.
3. Filtru
- ăştia sunt tare periculoşi: lasă să treacă uleiul bun şi opresc depunerile; astfel de oameni nu-şi mai aduc aminte de nimic bun.

4. Şmirgel
- zgârie fin; ei se apropie şi vor să-ţi dea luciu, dar cum te-au atins, cum ţi-au luat pielea!
5. Giruetă
- ăştia merg încotro bate vântul; se schimbă brusc; nu te poţi baza pe ei nici la cea mai mică briză.
6. Foarfecă
- taie tot, scurtează tot; sunt totdeauna bine ascuţiţi: cum s-au apropiat de tine, cum îţi pot scoate un ochi.

7. Ciur
- cerne mălaiul şi opreşte tărţele; ăştia sunt adunători de pleavă.

de Nicolae.Geantă & Vladimir_Pustan

vineri, 25 ianuarie 2013

Viata ca o continua alegere - Vladimir Pustan

Când Elimelec cu familia s-au dus în Moab nu erau foarte nevoiți să plece de acasă. Deși era foame în Israel, lor nu le era așa de rău. ”Eram în belșug”, zice Naomi. Voiau doar să-și schimbe mașina, să-și pună termopane și să strângă ceva bani pentru facultățile băieților.
În Moab au pierdut tot. Și viața… O alegere proastă nu te influențează numai pe tine ci și pe alții. Elimelec  a ales, el a murit. Naomi a suferit…
Lot a ales Sodoma. Nici el nu era nevoit să se mute în oraș. Acolo a pierdut tot mai mult decât Elimelec.
Două seminiții și jumătate din Israel n-au mai vrut să treacă Iordanul pentru că aveau vite, iar pe partea greșită a râului era iarbă din belșug… O mie cinci sute de ani mai târziu creșteau porci iar când i-a vizitat Hristos, în Gadara, L-au alungat de acolo…
Alegerile pe care le facem azi ne obligă să ne plătim facturile mâine. De multe ori plătesc alții pentru noi.
Suntem liberi să alegem, pentru că Dumnezeu nu ne-a făcut roboți.
Pe de altă parte suntem obligați să alegem. Nu există neutralitate. ”Cine nu este cu Mine este împotriva Mea”, zice Hristos pentru că până la urmă și refuzul este tot alegere.
Dar nu suntem liberi să alegem consecințele alegerilor noastre. Poți încerca să sari de la etajul 10 al unui bloc ca să dai peste nas legii gravitației. Te vei face pizza iar legea gravitației va rămâne în picioare.
O alegere mare a vieții are de-a face cu o mulțime de decizii mici…
Există scurtături? Da. Dacă-L alegi din toată inima pe Dumnezeu și folosești Cuvântul Lui ca și o candelă ce să-ți lumineze drumul, o să faci economie de cucuie…
Dacă nu, vei deveni expert în prăbușiri. Și cine n-ar vrea măcar o dată în viață, să dea sfaturi altora?

O lecţie de la gâşte

Eşecul primordial al unei biserici ce îşi doreşte succes este munca în echipă. Umăr lângă umăr, inimă lângă inimă, suflet lângă suflet. "Cardio kai, psiche mia". Adică, toţi o inimă şi-un suflet. Singuri putem fi vedete, dar ca echipe suntem catastrofali!

Ca să învăţăm lucrul în echipă Dumnezeu ne-a lăsat furnici. Albine. Şoareci de munte. Păsări călătoare. Cârduri de gâşte. Şi numai... Cum adică să învăţăm de la gâşte? Ce şcoli înalte au făcut? Gâştele sunt bune numai în rotisoare. Sau măcar în frigidere. Dar în biserici, ar fi bune?.

Când gâştele migrează spre ţările calde, nu pleacă niciodată singure. Ele aşteaptă să le crească puii, îi antrenează de zbor, apoi, într-o dimineaţă când "simt că vine frigul", se strâng în echipă şi se înalţă spre cer. Fiecare la rândul cetei lui! Dar obligatoriu toate!

Gâştele călătoresc în formă de V deoarece creşte viteza de zbor cu 71%! Nu merg în şir indian, s-ar încurca. În V fiecare înaintează. Toate au aceeeaşi ţintă. Direcţie.

Călătoresc împreună pentru că numai aşa se poate creea un curent propice de zbor. Altminteri, curenţii de aer pot fi o frână! O gâscă singură nu zboară eficient.

Întotdeauna în capul V-ului este o gâscă "lider de zbor". Ea nu rămâne însă tot timpul în faţă, nu e legată de "scaun" ci, când oboseşte, trece în spate. O alta îi ia imediat locul. Prima gâscă nu se va teme că aceasta nu va conduce la fel de bine.

Niciodată o gâscă rănită nu este abandonată de stol! Ea se va duce în spatele stolului, va zbura mai greu, cu dureri. Nu trebuie să încurce înaintarea!

Kierkegaard, are un eseu în care vorbeşte despre gâşte. Mergeau toate în fiecare duminică la biserică. Li se predica despre zbor. Cântau, băteau din aripi de bucurie. Dar, de ani de zile, după fiecare entuziasm al predicii, plecau acasă tot bălăngănindu-se pe drum...

PS: Mai e ceva în eşeul bisericii: noi nu zburăm eficient în echipă deoarece suntem prea drăguţi unii cu alţii. Nu dorim să deranjăm. De aceea, nu avem conflicte pozitive! Fraţilor, El a venit în lume să aducă sabia. Şi Crucea. Cel Răstignit, întotdeauna deranjează. Crucea la fel. Altfel nu e vie!

joi, 24 ianuarie 2013

Nevoia de Cuze

Azi e Ziua Unirii. A Unirii Mici. Acum 154 de ani, România a şocat Europa. Forţată să funcționeze cu două state paralele (Moldova si Valahia), genialitatea mioritică şi-a spus inventivitatea: a ales acelaşi domnitor în ambele ţări! Şi, s-a înfaptuit ceea ce se visa de peste 250 de ani: de la Mihai Viteazul! Unitatea se face numai în jurul unei persoane.

Domnitorul este Cuza. Datorită căruia România are şcoli gratuite. Datorită căruia România a avut o armată naţională puternică. Datorită căruia avem Universităţi. Datorită căruia ţăranii au pământuri. Datorită căruia s-au secularizat averile mânăstirilor (pământurile lor intrând în patrimoniul statului), (prin acest edict România recuperează un sfert din teritoriul naţional!). Datorită căruia se elaborează o constituţie, un cod civil, o lege electorală şi alta rurală. Dar şi o reformă fiscală. Datorită căruia se dezvoltă capitalismul, primele fabrici. Şi prima cale ferată din ţara noastră. Datorită căruia se formează statul naţional unitar român!

Şi totuşi? Complotul politic anti-Cuza, reuşeşte să-l determine să abdice. Până şi soldaţii din garda regală au fost forţaţi să stea cu faţa la zid când Cuza a plecat. A murit exilat, fără să i se permită să-şi mai vadă ţara. La câţiva ani înainte de independenţa ei.

Azi, prea puţini mai amintesc de Cuza. De cel care a schimbat faţa României. În numai 7 ani. Şi, ca o ironie a sorţii, cinematografia românească nu i-a dedicat nici un film!

România are nevoie de Cuze. De acei vodă care să mângâie oropsiţii, care să le construiască aşezăminte sociale. De acei domnitori care să ţină cu poporul. De Vodă care sărută obrajii ţăranilor scuipaţi de boieri. Care merge deghizat prin pieţe, prin sate, printre mulţimi. E proverbal deja între români că pe vremea lui Cuza nimeni nu mai umbla cu ocaua mică. Dispăruse hoţii, şmecherii, excrocheriile.

Ştiu, azi astfel de Cuze nu vor apare politic! Nu au cum, nu au de unde, nu au din cine. Dar se pot naşte în fiecare biserică. Măcar câte unul...

miercuri, 23 ianuarie 2013

De pe extreme în centru. Apoi în vârf.

Rahav şi iscoadele
A avut o viaţă excentrică. Întâi, a fost un arhitect prost. Căci şi-a zidit casa la marginea unui zid gros. Arheologii spun că zidul n-avea temelie. Era ridicat haotic, direct peste cărămizi. Ei zic că la zgomotul unui avion s-ar fi făcut praf. Dar, ca să-l facă de râs, Biblia spune că a picat la sunetul unor trimbiţe! 

Nu numai casa şi-a zidit-o prost. Ci şi traiul. Căci, când începi să ridici strâmb, totul în viaţă va creşte anapoda. A ales să-şi vândă trupul. Apoi, să iasă numai noaptea. Ziua nu doar soarele o ardea, ci şi ochii acuzatori. Relaţiile i s-au făcut franjuri. Încrederea i s-a ciobit. Devenise reper pentru toţi arătătorii din deget. De-o vreme, nici idolii, nici templele n-o mai ajutau. Doar la periferie mai încăpea. La limita osândei. 

Când a vizitat-o doi de la spionaj, nu şi-a trădat inamicul. Apoi, toţi ai săi se pregăteau de război, iar ea s-a pregătit de predare! Știa răspunsul: nimeni nu poate învinge pe Dumnezeu! Dar şi că lupta cu El nu se câștigă decât când scoţi batista.


 În ziua-n care ceilalti se-ncredeau în ziduri, ea şi-a pus toată nădejdea într-un fir roșu. Acelasi fir care altădată o condamna, acum îi devenise salvare. S-a dovedit mai târziu că firul credinţei, oricât de subţire ar fi, e mai rezistent decât zidul religiei. A fost atât de rezistent, încât a ținut agaţată toată familia sa în zborul spre mântuire.

 Înfiată de poporul advers, oamenii i-au dat un loc în afara taberei. Aşa-s oamenii, când greşeşti te iartă, dar nu te uită. Canaaniţii o marginalizase toată viaţa, acum evreii o marginalizau din nou. Aproape că se învăţase cu periferia. Să fi tot timpul străină. Chiar printre ai tăi. Dar, Dumnezeu a luat-o de mână şi a dus-o în centru. A căsătorit-o cu un bărbat dintr-o familie renumită. Ea, i-a născut un băiat, care apoi a născut un bunic de rege.  


Dumnezeu n-a salvat-o sa rămână la periferie. Şi nici în centru măcar. El a urcat-o în vârf. Prin urmare, din ea, din Rahav, peste ani s-a născut Mesia, Isus! Când Dumnezeu ne ia de la o periferie, nu ne duce în altă extremă. El nu vrea nici măcar să stăm în centru. Ci, vrea să ne urce în vârf. În cer. Între sfinţi. Maslow zicea că în piramida valorii în vârf sunt doar geniile. Normalii, infractorii, vor rămâne totdeauna jos, în talpă. Hristos însă face sfinţi şi din ei. Iar un sfânt e mai valoros decât toate geniile! 

duminică, 20 ianuarie 2013

Nu uitaţi de fraţii voştrii - Onisim Botezatu

Onisim Botezatu, Cireşarii Arad

Rahav, de pe extreme în centru

Cartea Iosua e cea mai naţionalistă carte din Biblie. Totuşi în ea găsim credincioşi pe Iosua (bărbat evreu) şi pe Rahav (femeie dintre Neamuri). De ce? Dumnezeu a promis lui Avraam (Gen. 12:3): “Toate popoarele vor fi binecuvântate în tine”. Trebuia să respecte.

1. Trăia la limita osândei
-avea casa pe zidul Ierihonului; zidul era construit prost (peste caramizi, spun arheologii).
- problema lui Rahav e ca începuse sa construiască prost in viata (orice începe stramb, va ieși stramb).
-ajunsese la extrema; dincolo de greșeli obisnuite, de păcate de rând.
- avea 3 pietre de moara de gât: era femeie, era prostituata, era canaanita.

2. Se pregătea de predare când toţi ceilalţi se pregăteau de luptă
- cand regele Ierihonului si cetatea se pregătea de riposta, ea cauta capitularea.
- am auzit de Dumnezeu, spune Rahav. Cu El nu poti sa te pui. Singurul mod de lupta cu el ... predarea!
- nu a stiut sa-si protejeze trupul, dar si-a salvat sufletul!

3. S-a bazat pe-o sfoară roșie, când ceilalti s-au bazat pe ziduri (gri)
- sfoara credintei vs zidul religiei
- sfoara a salvat nu doar pe Rahav, ci toata familia ei

 4. Nu trecutul îţi hotărăşte viitorul, ci alegerile tale
- problema nu e cat am pacatuit in trecut, ci cum aleg sa traiesc de azi înainte
- ar fi putut sa refuze sprijinul, dar...

Ce-i harul? Mincinoşii, drogaţii, prostituatele, beţivii, pot să scape. Nu te lasă Dumnezeu pe zidul prăbuşit. Vrea să te ridice pe Cerul credinţei. Dar... tu decizi.

sâmbătă, 19 ianuarie 2013

Nume pentru Dumnezeu


Se spune despre Vespasian, imparatul Romei ca, prin anii 70 d.H., a adunat intr-o zi senatul si a facut sfat cautand un nume mai potrivit pentru zeitatea lor suprema. Si, luand senatorii cuvantul pe rand, unul a sustinut ca numele zeului lor ar trebui sa exprime numaidecat puterea si stapanirea, pentru ca prin putere, prin vitejie si victorii marete romanii au facut atat de intins imperiul lor. Altul, luand cuvantul, a spus: 'Nu, zeul nostru suprem trebuie sa poarte insemnele bogatiei si bunastarii, avand in vedere faimoasele drumuri pe care le-au construit romanii, apeductele, amfiteatrele si celelalte cladiri grandioase, ramase celebre pana astazi'. Altul a zis: 'Nu, ci zeitatea noastra suprema ar trebui sa se distinga prin intelepciune si cultura, pentru cultura creata de Imperiul Roman'. A fost insa si o voce care a aratat ca mai presus decat puterea ori bogatia, mai mare decat intelepciunea si cultura, si mai pretios decat orice dar de pe acest pamant este unul care le intrece pe toate: iubirea. Si a argumentat:

'Daca vom hotari ca zeitatea noastra suprema sa poarte expresia puterii, nu toti oamenii vor fi puternici. Daca vom face pe zeul nostru simbol al bogatiei, nu toti oamenii vor fi bogati. Asemenea, daca ar fi intruchiparea culturii, nu toti vor avea cultura. Insa, daca vom face din zeitatea noastra suprema zeul iubirii, cunoastem cu totii prea bine ca nimeni niciodata, in lumea aceasta, nu va putea trai fara iubire'…
Cine e iubirea? DUMNEZEU. Şi totuşi, oamenii aleg să trăiască fără El!

vineri, 18 ianuarie 2013

Biografie (Isus)

„În prima zi a anului întâi din cea de-a doua numărătoare a timpului, un prunc, numit Isus, a lăsat în spatele universului hainele Sale cele veşnice şi s-a strecurat prin grilajul stelelor neobservat, poposind pe insula de lut a nemărginirii.
Mii de ani I s-a pregătit calea.
Un ţesător de vise din Ur, numit printr-o asociaţie de idei Avraam, i-a întins un covor de credinţă de la muntele Moria până la Emaus.

Un lucrător cu ziua din Madian, lăsându-şi la o parte ţarina clipei lui, a săpat cu târnăcopul blândeţii 80 de ani, bătut de vântul pustiului ca să-i deschidă o trecătoare prin muntele istoriei.

Renumitul dăltuitor de psalmi din valea terebinţilor, cu o praştie şi câteva pietricele a făcut de strajă în jurul Betleemului, ca să-i păzească locul naşterii.

Câţiva necunoscuţi i-au făcut ieslea, iar alţii i-au prins în cuie neştiute grinzile staulului.

Nenumăraţi oameni au cărat în palmele lor de ţărână pământ, şi i-au înălţat un deal de pe care să-l vadă cerul şi pământul.

O fecioară l-a coborât de pe zidul cerului în lume, unde a crescut cu pâine şi cu apă obişnuită, zi de zi, învăţând  pe oameni cum să facă binele din orice fărâmă de clipă, din orice respiraţie oricât de neînsemnată.

Apoi a spălat pământul cu sângele Lui, ştergându-l cu cămaşa şi de atunci pe colţul de iarnă al universului, în bătaia de viscol a păcatului sub un adăpost de stele, vinde îmbrăcămintea caldă a Cuvântului lui Dumnezeu, vinde băutura fierbinte a jertfei Sale pe un dinar de credinţă, pe drahma inimii.

Rezemat de cruce cu braţele pline de daruri preţioase mă strigă invitându-mă la cel mai avantajos schimb.

Pentru lacrima Sa cât cerul, lacrima mea cât mine, cât propriul meu trup”.

                 Articol postat pe www.ciresarii.ro de către Vladimir Pustan, la 07.10.2004

Cuvintele dor, nu-i aşa?

Postez nişte plângeri apărute pe site-ul http://cuvinteledor.ro/ în urma campaniei declanşate de către Romtelecom. Problema mai gravă decât faptul că sunt astfel de poveşti în România este că nu se rezolvă! Cei cu probleme caută un sprijin! Noi, cum îi ajutăm? Personal cred că o iniţiativă ca a Romtelecomului trebuie să declanşeze Biserica. Ea are soluţii. Căci Dumnezeul ei are toate soluţiile.


1. Simt că nu mai suport
"Buna ziua, numele meu este Alexandru si am 13 ani. V-am sunat pentru ca imi doresc sa vorbesc cu cineva despre problemele mele. Simt ca nu mai suport. Colegii mei de clasa mi-au facut viata un cosmar, care nu se mai termina niciodata. M-am saturat sa rada de mine tot timpul. M-am saturat sa se stranga in grupuri si pe mine sa ma izoleze, sa nu aud nimic din ce vorbesc. Imi spun intruna ca sunt prea gras, ca arat ciudat, ca sunt “un sac cu grasime”, ca mananc mancarea intregii familii si multe alte rautati.
De cate ori suntem in pauza si vreau sa imi mananc pachetul, ei vin spre mine si imi indeasa sandviciul pe gat, iar in momentul acela eu ma inec si mi se face rau. Am rugat-o pe mama sa nu mai imi dea pachet, insa mi-a fost teama sa ii spun motivul. Asta ar mai lipsi, sa vina si mama la scoala, ca atunci chiar ca voi fi bataia de joc a tuturor. Din cauza lor, am ajuns sa ma simt vinovat ca mananc.
Sunt zile in care nu vreau sa ma mai duc la scoala, in care as vrea sa plec undeva unde nu ma cunoaste nimeni – poate o alta clasa- si sa o pot lua de la capat, sa leg prietenii si poate astfel nu va mai rade nimeni de mine.
Poate ca dumneavoastra vi se pare un lucru nesemnificativ, insa din cauza lor, mie imi vine uneori sa mor, sau macar sa imi provoc suferinta, poate asa le va fi mila de mine si nu se vor mai comporta asa.
Chiar nu stiu ce sa mai fac. Poate pentru ei este amuzant, dar eu ma simt un copil foarte ghinionist pentru ca mi se intampla toate astea".

2. Cu ce le-am greşit?
"Stiu ca la acest telefon suna copiii care au probleme  si de aceea am apelat si eu. Si mai stiu ca sunt copii care au probleme mult mai grave decat ceea ce mi se intampla mie, insa nu am cu cine discuta.  Mama este plecata din tara, iar tatal meu este prea preocupat cu serviciul lui pentru a mai asculta si problemele mele.

Vreau sa stiu daca eu am gresit fata de colegii mei de clasa. Nu vreau decat sa fim prieteni si sa se joace si cu mine in pauze.
Nu inteleg de ce colegii mei de clasa ma evita si nu doresc sa se joace si cu mine in pauze. Stiu ca am probleme cu vederea si trebuie sa port ochelari,   dar asta nu inseamna ca trebuie sa ma evite si sa susoteasca atunci cand ma aflu in preajma lor.  Unii sunt chiar mai rai si mi se adreseaza cu “ochelarista” sau “mioapa”. Iar un alt coleg, ca sa ma indeparteze de langa locul unde ei se jucau, m-au impins, iar eu am cazut si am spart ochelarii. Acum imi este si mai greu pentru ca nu ma descurc fara  ei mai ales la ore. Odata, doamna invatatoare m-a pus sa citesc lectia la romana si pentru ca eu nu ma descurc fara ochelari, am facut greseli. De atunci toti colegii de clasa rad de mine si imi spun analfabeta.
Dar eu i-am iertat. Si i-am iertat si atunci cand la finalul orelor, in drum spre casa unii dintre ei m-au obligat sa le car ghiozdanele ca sa devin prietena lor. La fel fac si atunci cand imi cer temele pe care le avem de pregatit acasa. De fiecare data imi promit ca se vor juca si cu mine daca le dau si lor temele.  Pana acum nu s-a intamplat niciodata acest lucru, iar eu sunt in continuare  singura.
Ii iert de fiecare data in speranta ca intr-o zi poate vor deveni prietenii mei".

3. Ultima bancă de la geam 
"Ma numesc Mihai, am 11 ani si… sunt “cel din ultima banca de la fereastra”. Sunt mai retras de felul meu, iar colegii mei au observat asta si rad de mine tot timpul. Imi spun mereu ca eu nu am haine ca ei, ca sunt sarac si ca ar trebui sa muncesc pe la oameni. Mi-e teama sa mai vin la scoala pentru ca atunci cand rad de mine stie toata scoala. Ultima data, cand a fost ziua lui Stefan, un coleg de clasa, eu nu am fost invitat pentru ca mi-a spus ca eu nu sunt prietenul lui ci doar un mobilier din clasa. Mama lui totusi m-a invitat, dar mi-a fost frica sa ma duc, cine stie ce imi mai faceau…
Mi-e rusine sa-i spun dirigintei, poate ca nu ma va intelege sau poate nici nu ma va asculta sau poate va rade si ea de mine. Sunt foarte trist din cauza lucrurilor care mi se intampla, dar ce sa fac? Pur si simplu nu am incotro decat sa stau si sa suport, sa mai suport putin, poate totusi mi se va schimba situatia sau poate ar trebui sa ia sfarsit ceva… As vrea uneori sa strig cat pot de tare despre ceea ce mi se intampla, insa nu cred ca ma poate ajuta cineva si asa m-am hotarat sa pastrez totul doar pentru mine, sa nu mai stie nimeni"…


PS: Articolele sunt fără diacritice deoarece aşa au fost postate pe www.cuvinteledor.ro de unde le-am preluat


Evanghelia e...

de Archibald Brown

Evanghelia e un fapt; deci spune-l în mod simplu.
Evanghelia e un fapt plin de bucurie; deci spune-l cu entuziasm.
Evanghelia e un fapt care ţi s-a încredinţat; deci spune-l cu credincioşie.
Evanghelia e un fapt al unui moment infinit; deci spune-l fără preget.
Evanghelia e un fapt al iubirii infinite; deci spune-l cu simţire.
Evanghelia e un fapt greu de înţeles pentru unii; deci spune-l cu ilustraţii.
Evanghelia e un fapt despre o Persoană; deci predică-L pe Isus Hristos!

Cristi Dragomir şi Nicolae Geantă la Diţeşti


miercuri, 16 ianuarie 2013

duminică, 13 ianuarie 2013

Unde sunt predicile acelea înflăcărate

Au trecut secole de când reformatorul elveţian Oecolampadius a forjat expresia: „Cu cât mai mult ar in­fluenţa lucrarea doar o mână de oameni buni şi zeloşi, decât o mulţime de oameni căldicei!" Trecerea vremii n-a tocit tăişul acestei fraze. Da, avem nevoie de mai mulţi predicatori care să fie „oameni buni şi zeloşi." Isaia a fost unul din aceştia, cu „vaiul" mărturiei lui: „Vai de mine! Sunt pierdut, căci sunt un om cu buze necurate, locuiesc în mij­locul unui popor tot cu buze necurate!" Apostolul Pavel a fost un altul, şi el cu un „vai": „Vai de mine dacă nu ves­tesc Evanghelia!" Dar mi se pare că, punându-i pe aceştia doi la o parte, nimeni n-a simţit măsura covârşitoare a misiunii noastre şi n-a exprimat-o atât de clar ca şi Richard Baxter din Kidderminster, în Anglia. Ascultaţi cuvintele lui ca răspuns unuia care-i cerea socoteală de lucrarea sa: „Dacă ţi-aş dori ceva rău, ţi-aş da clipele mele de odihnă în locul orelor tale de lucru. Am motive să mă consider cel din urmă dintre sfinţi, dar mi-e teamă să spun că până şi munca cea mai grea a muncitorilor e o plăcere pentru trup pe lângă munca mea, deşi n-aş schimba-o pentru nimic în lume. Munca lor le păstrează sănătatea; a mea o consumă. Munca lor e mereu mai uşoară; a mea e într-o continuă durere. Ei au ore şi zile de vacanţă; eu abia dacă am timp să mănânc. Nimeni nu-şi bate joc de ei pentru munca lor; eu, cu cât lucrez mai mult, sunt mai urât şi am mai multe necazuri".

Atitudinea aceasta în mărturie are ceva din dorul după câştigarea de suflete a bisericii din primul veac. Acesta e Bax­ter care căuta să predice „ca un om înaintea morţii predicând altor oameni înainte de moarte." O generaţie de predicatori de calibrul acesta ar salva această generaţie de păcătoşi de la gura înfometată şi deschisă a iadului.

S-ar putea să avem azi un număr record a celor ce frec­ventează bisericile, cu un număr record a celor lipsiţi de ev­lavie. S-ar putea de asemenea ca vina să fi fost liberalismul teologic din trecut. Ţapi ispăşitori găsim în televiziune; şi mulţi predicatori arunca anatema asupra televizorului. Dar, oricât ar avea aceştia dreptate, pot să întreb şi eu ceva? Nu cumva avem de spus şi noi ceva asupra noastră, în vorba veche: „Vina cea mare, alesule Brutus, e chiar în noi!"?

Îmi ascut bisturiul pentru o operaţie mai adâncă în car­nea celor de la amvoane: Cum de s-a stins înflăcărarea din predici? Unde e zelul înfocat din vestirea Evangheliei? E o artă moartă? Ne-am resemnat cu predici „bufet-expres" (pipărate cu glume), spuse în grabă, croite după gustul clienţilor? De ce nu mai îndrăznim să aducem „puterile veacului viitor" la fiecare din adunările noastre? Priviţi la Pavel. Cu o ungere din plin a Duhului Sfânt asupra sa, a ieşit să răstoarne Asia Mică, devastându-i pieţele, răscolindu-i sinagogile, asaltându-i palatele. A ieşit năvalnic cu strigătul Evangheliei în inimă şi pe buze. Lenin ar fi spus: „Faptele sunt lucruri încăpăţânate, obsedează!" Uitaţi-vă la faptele lui Pavel; vă veţi da seama că nu vă mai lasă liniştiţi. Sunt un rechizitoriu faţă de compromisurile la care se pretează creştinismul de azi. Pavel n-a mers doar să predice în oraşe, s-a dus să scuture oraşele. Şi a mai avut timp să umble şi să bată pe la uşile oamenilor, şi să se roage pentru salvarea celor de pe străzi.

Artiştii de estradă de ieri sunt azi evanghelişti de estra­dă în biserici. Un predicator vestit a refuzat chemarea să predice într-o biserică fiindcă i-au oferit doar cinci sute de dolari. Nu-i de mirare că cineva a spus despre aceşti oameni că sunt gata să plângă după sufletele altora... dacă preţul e bun. Vor plânge ca Iuda, dar prea târziu! Nu cumva slăbiciu­nea din popor e din cauza fărădelegilor de la amvoane?

Sunt tot mai convins că lacrimile sunt parte integrantă din predicarea pentru trezire. Fraţi predicatori, acum e tim­pul să roşim de ruşine fiindcă nu ne-a fost ruşine, să plângem fiindcă n-am avut destule lacrimi, să ne umilim pentru că n-am avut spiritul smerit de slujitori, să suspinăm fiindcă n-am avut poveri suficient de grele, e timpul să ne mâniem împotriva noastră, fiindcă nu ne-am mâniat când am văzut monopolul diavolului asupra lumii în acest timp din urmă, e timpul să ne mustram şi să ne pedepsim pe noi înşine pentru faptul că lumea din jur poate trăi fără să-i pese de noi şi fără să încerce să ne pedepsească.

Rusaliile au însemnat chin; noi trăim în comfort. Rusa­liile au însemnat poveri; nouă ne place uşurinţa. Rusaliile au însemnat închisoare; noi am face orice numai să n-ajungem acolo pentru Domnul. Probabil Rusaliile retrăite ar însemna pentru mulţi închisoare! Am spus Rusalii, nu Pentecostalism, deşi nu vreau să arunc cu pietre.

Închipuiţi-vă că în duminica viitoare ar avea loc iarăşi Rusaliile. Suntem dotaţi ca Petru, de sus, şi la vorba noastră Anania să cadă mort iar soţia lui să înlemnească lângă el! Rezistăm azi la aşa ceva? Sau luaţi-l pe Pavel: spune un cuvânt, şi Elima orbeşte. Azi predicatorul ar fi dat în judecată pentru aşa ceva. Până şi prosternarea la pământ, un fenomen care a însoţit trezirile spirituale de-a lungul istoriei, ne-ar aduce un „nume urât" azi. Ar fi prea mult pentru inima noastră plăpândă.

Pledez, ca şi la începutul acestui articol, pentru predici majestice. Diavolul vrea să punem accent pe lucrurile minore. Mulţi dintre noi vânăm şoareci, în timp ce leii sfârtecă ţara! Ce s-a întâmplat cu Pavel în Arabia, n-am putut încă să aflu. Nimeni nu ştie. A avut el acolo viziunea minunată a cerului şi a pământului nou şi a văzut pe Domnul stând pe scaunul Său de domnie? Nu ştiu. Dar ştiu un lucru: Pavel a schimbat Asia, i-a îmbolnăvit de icter pe evrei, i-a iritat la nebunie pe romani, pe învăţaţi i-a învăţat şi pe temniceri i-a potolit. Acest om, Pavel, şi încă unul, Sila, au dinamitat ziduri de închisoare... prin rugăciune, şi nu le-a păsat de pier­derile avute de stat din cauza predicării Evamgheliei.

Pavel, robul lui Cristos, Pavel, robul iubirii, şi-a dat seama că fusese cel mai îndărătnic suflet cu care a avut Dum­nezeu de-a face, şi s-a pus să scuture cu îndărătnicie ţinuturi întregi pentru Dumnezeu. Da, Pavel a coborât în vremea lui „puterile veacului viitor”, a blocat avansul Satanei, şi ne-a întrecut pe toţi în suferinţă, în iubire în rugăciune. Fraţilor, pe genunchi din nou, ca să redescoperim evlavia şi puterea apostolică. Să dispară de la noi predicile leşinate! 

vineri, 11 ianuarie 2013

Nevoia de Enohi


Bisericile nu-s ca Dumnezeu fiidcă nu umblă cu Dumnezeu. El a venit să meargă înaintea noastră tot drumul, nu o bucată, şi nici să rămână încuiat în altare până la slujba viitoare. Când biserica nu umblă cu Dumnezeu se simte la cântare, la rugă, la predică. La pungă. La evanghelizare, la numărul de sfinţi. Din bănci, nu de pe pereţi!

Când bisericile umblă cu Dumnezeu, mass-media nu mai face promo gratuit divorţurilor, gay-lor, băieţilor "deştepţi", nici corupţiei, nici ştirilor de la ora 5, nici berii nu ştiu care. Dar nici preoţilor sau pastorilor îmbrăcaţi în sutană peste blana de lup. Iar tinerii, din şcoli şi licee, nu vor mai umbla cu Halloween-ul, cu droguri la ciorap şi nici cu tatuaje à la Fantastic sau toalete de lady Gaga.

Umblarea cu Dumnezeu face oameni ca Dumnezeu. Sfinţi, buni, iertători.  Ranchiuna, mândria sau judecata pastorului, vin de la stat prea mult pe Facebook. De la socialiazare (şi nu neapărat online). De la garduri. De la cafele. Dar şi manele. Nu trebuie să spui cu cine umbli, căci se vede cui îi slujeşti.

Saul a început cu Dumnezeu de mână, dar după o bucată de drum s-a smuls şi-a luat-o la goană pe miriştea poftelor, apoi a sfârşit mergând la vrăjitoare. Dima a fost un sceptic, şi după un cros cu creştinii, s-a întors cu spatele la cer. Hristos nu contabilizează doar startul, ci şi pasul după linia de sosire. Pavel nu s-a oprit după primul sprint. Nu-L apucase încă pe Domnul.

Biblia spune ca după ce a născut pe cel mai longeviv bărbat de pe planetă, Enoh a mai avut 100.000 de întâlniri cu Dumnezeu. Apoi, nu s-a mai văzut. După o umblare lungă cu Hristos nu te mai vezi tu, ci Domnul.

Umblarea cu Dumnezeu înseamnă consecvenţă. Perseverenţă. În fiecare zi avansezi. Cu fiecare pas eşti mai aproape de El. Şi, spunea Vladimir Pustan, e ca mersul pe bicicletă: când nu mai pedalezi, cazi.

Dumnezeu are nevoie de Enohi. Mai ales în aceste vremuri tulburi. Vrea să umble cu ei de mână pe pământ. Mai mult, le-a cumpărat şi bilete la business-class. Fără întoarcere!


"Cu Dumnezeu în fiecare zi / să fim şi noi în lumea de ţărână / la pieptul Lui, mergând cu El de mână / Şi, într-o zi, umblând aşa mereu / ne vom trezi în cer cu Dumnezeu..."

joi, 10 ianuarie 2013

Credincioşii necredincioşi

de Leonard Ravenhill

Într-una din zile un suflet simplu va lua Cartea lui Dumnezeu, o va citi, şi o va crede; şi atunci noi toţi ceilalţi ne vom simţi ruşinaţi. Am adoptat o teorie convenabilă că Biblia e o Carte care trebuie explicată, în timp ce întâi şi întâi de toate ea e o Carte care trebuie crezută şi trăită.

Faptul acesta bate mereu la uşa gândirii mele în ul­timele zile: e o mare diferenţă între a cunoaşte Cuvântul lui Dumnezeu şi a-L cunoaşte pe Dumnezeu care a scris Cuvântul. Nu vi se pare că la toate cursurile biblice auzim mereu aceleaşi lucruri repetate, şi plecăm de la ele fără să ni se fi îmbogăţit credinţa? Probabil Dumnezeu n-a mai avut niciodată un set de aşa „credincioşi necredincioşi" ca şi generaţia aceasta de creştini. Ce adevăr umilitor!

Mai tânjim noi azi după bogăţii spirituale? Un marinar fără nici un ban poate să fie frământat de gândul că traver­sează Atlanticul, ştiind că sub apele lui zace în adânc vasul Lusitania cu zece milioane de dolari, şi ar putea să le aibă el. Doar o singură piedică: câţiva kilometri de apă între ei! Tot aşa, Biblia, carnetul de cecuri al creştinului din partea Domnului slavei, spune: „TOATE lucrurile sunt ale voastre... şi voi sunteţi ai lui Cristos, iar Cristos este al lui Dumnezeu." Simt o indignare în ultima vreme în legătură cu sărăcia noastră, a credincioşilor.

Rareori avem ore de rugăciune fără să auzim fraza: „Doamne, Tu poţi face aşa ceva!" (în legătură cu anumite cereri specifice). Dar e aceasta credinţă? Nu. E doar recunoaşterea atributului omnipotenţei lui Dumnezeu. Eu cred că Domnul slavei, neschimbat şi atotputernic, poate să schimbe în aur masa aceasta (destul de mare) la care bat acum la maşină. E în puterea Lui să schimbe apa în vin, lem­nul în aur. Dar apa a schimbat-o în vin fiindcă a fost nevoie de minunea aceea. În momentul de faţă aş putea folosi un milion întreg de dolari (şi nici un bănuţ n-aş folosi pentru folosul meu personal) într-un mod care nu m-ar face să roşesc în „ziua aceea"; şi cred că există o nevoie adevărată. Dar a spune că El poate schimba lemnul în aur, nu înseamnă că lemnul se schimbă. Dar atunci când mă ridic şi spun: „Dumnezeu va face minunea, va schimba masa aceasta în aur!", problema e rezolvată.

Cu toţii ştim că „cea mai mare dintre ele" (dintre credinţă, nădejde şi dragoste) nu e credinţa. Dar de ce s-o trecem cu vederea? Se mai găseşte azi credinţă curată? Câtă travestire de credinţă e în interpretarea unora! Un strigăt familiar azi: „Cred că Dumnezeu vrea să transmitem prin încă zece staţii de radio; aşteptăm ca El să ne asigure nevoile financiare; vă rugăm trimiteţi plicurile cu bani până săptămâna viitoare." Aici e credinţă şi insinuare, dar nu e fereastra deschisă numai înspre cer. Noi creştinii repetăm papagaliceşte: „Dumnezeul meu să îngrijească de toate trebuinţele voastre"; dar, realmente, credem noi asta?

Fără a-i micşora valoarea, capitolul 11 de la Evrei ar putea avea o urmare; ar putea include pe Hudson Taylor (fondatorul Misiunii Interne din China), George Müller, Rees Howells, şi alţii, care „prin credinţă" au înfăptuit lucrări mari. Nu e oare ruşine că spunem vorbe mari despre bogăţiile Domnului nostru, în timp ce umblăm bolnăvicioşi în zdrenţe? Dumnezeu onorează, nu înţelepciunea, nici per­sonalitatea, ci credinţa. Credinţa Îl onorează pe Dumnezeu. Iar Dumnezeu onorează credinţa. Dumnezeu e acolo unde credinţa Îl caută. Într-un anumit sens, pe care sper să-l înţelegeţi, credinţa Îl localizează pe Dumnezeu. Credinţa e conecţia între neputinţa noastră şi atotputernicia Sa.

Lumea ştiinţei a depăşit bariera sunetului; lumea din jurul nostru, cu desfrâul şi poftele din ea, ne strigă că a depăşit bariera păcatului. Acum, Dumnezeule mare, oare nu e timpul şi pentru noi ca, printr-o credinţă simplă şi hotărâtă, să depăşim bariera îndoielilor? Îndoiala slăbeşte, distruge credinţa. Credinţa distruge îndoiala. Scriptura nu spune: „Dacă poţi explica Scripturile, toate lucrurile sunt cu putinţă celui ce le explică." Dumnezeu, fiindcă este Cel ce este, nu va fi niciodată explicat în timp; şi cred că nici chiar în veşnicie nu va încerca să Se explice pe Sine sau căile Sale. Scriptura, care e imutabilă ca şi Autorul ei, spune: Dacă crezi, TOATE (iarăşi acest cuvânt care ne urmăreşte) lucrurile sunt cu putinţă celui ce crede."

Am auzit adeseori pe unii spunând (când erau respinşi de la o slujbă pentru care se credeau calificaţi): „Azi nu con­tează ce cunoşti, ci pe cine cunoşti." Nu ştiu exact cât de reală e expresia aceasta în lumea de afaceri, dar sunt absolut sigur că e adevărată în domeniul spiritual. Cu ce ştim despre Dumnezeu am umplut bibliotecile. (Nu vestejesc nici studiul, nici înţelepciunea de sus). Dar, ce cunoaştem e ceva; pe Cine cunoaştem e cu totul altceva. Apostolul Pavel n-avea nimic, şi totuşi spunea: „Am de toate!" Ce sublim paradox! Binecuvântată sărăcie! Pavel era bogat spiritual. Meritele sale, zidind Împărăţia şi punând în scris graiul Domnului, nu l-au ameţit. În ciuda înfăptuirilor sale fără egal, îl găsim că vrea ceva mai mult: „Să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui şi părtăşia suferinţelor Lui, şi să mă fac asemenea cu moartea Lui."

În mare parte, obstacolul pe care îl întâmpină credincioşii în trăirea promisiunilor lui Dum­nezeu în faţa celorlalţi oameni este şi ceea ce numim noi „eul personal ." Pavel îşi aminteşte de clipa când vechiul rege „EU" a fost detronat şi - chiar mai mult - răstignit pe cruce! (Galateni 2:20). Atunci a fost întronat ca Domn Isus Cristos. Înainte ca să fim călăuziţi de El, în viaţa noastră trebuie să moară dorinţa de mărire, egoismul. Cine e omul, nu e important. Ce cunoaşte omul nu contează. Dar ce este el în ochii lui Dumnezeu, iată ce contează. Dacă-L supărăm pe Dum­nezeu, contează oare cui îi place de noi? Şi, dacă lui Dum­nezeu Îi suntem plăcuţi, contează oare cui nu-i place de noi? Cine suntem e ceva, dar ceea ce suntem prin unirea cu Dom­nul e cu totul altceva. Personal, sunt nemulţumit de ceea ce sunt acum. Dacă „ai ajuns" la desăvârşire, ai milă de fratele tău mai slab şi roagă-te pentru mine.

Există un fel de credinţă firească, intelectuală, logică. Şi există un alt fel de credinţă, spirituală. La ce bun e să predicăm Cuvântul, dacă, atunci când îl prezentăm, nu există flacăra credinţei care să-i dea viaţă. „Căci slova omoară!" Să adăugăm moarte la moarte? Cel mai mare bine pe care-l poate face cineva pentru creştinism e să-l pună în legătură cu puterea fără margini a lui Dumnezeu.

Făgăduinţa Lui rămâne valabilă: „Acei ce vor cunoaşte pe Dumnezeul lor vor rămânea tari şi vor face mari isprăvi!" O, dacă e unul, unul singur dintre noi, care Îl cunoaşte cu adevărat pe Dumnezeu, atunci, păzea, Lucifere!

miercuri, 9 ianuarie 2013

Cunoscut în iad

de Leonard Ravenhill 

Uneori predicatorii stăpânesc subiectele predicilor; alte ori subiectele îi stăpânesc pe predicatori; uneori se întâmplă să vezi câte un „predicator care în acelaşi timp stăpâneşte subiectele predicilor şi e stăpânit de ele. Apos­tolul Pavel, sunt sigur, că făcea parte din această categorie din urmă.

Priviţi-l pe Pavel la Efes (Faptele Apostolilor 19:8-41). Şapte inşi au încercat la Efes să folosească o formulă religioasă asupra unei victime de genul gadareanului. Dar, să arunci termeni religioşi sau chiar versete biblice în faţa oamenilor posedaţi şi controlaţi de demoni e ca şi cum ai azvârli cu bulgări de zăpadă în Gibraltar cu gândul să muţi stânca. Un singur om posedat de cel rău a fost deajuns să-i biruiască pe cei şapte profitori ambulanţi. Toţi şapte fii lui Sceva ruşinaţi au fugit lăsându-şi hainele, în timp ce îndrăcitul şi-a mărit garderoba cu şapte costume. Fii lui Sceva, răniţi şi speriaţi, au povestit întâmplarea aceasta în oraş, iar Dumnezeu a întors eşecul lor spre slava lui Cristos, astfel că Numele Lui a fost înălţat şi proslăvit.

Spiritiştii, vrăjitorii au fost convertiţi la credinţă; atât iudeii cât şi grecii au fost aduşi la mântuire; la un foc public şi-au adus cărţile lor de farmece şi au ars cărţi în valoare de 50.000 de arginţi. S-a împlinit cuvântul că oamenii îl laudă pe Domnul chiar şi în mânia lor. Dar, ascultaţi mărturia demonului în faţa celor şapte fii ai lui Sceva: „Pe Isus Îl cunosc şi pe Pavel îl ştiu, dar voi cine sunteţi?" (Faptele Apostolilor 19:15). Aceasta este cea mai înaltă cinste pe care o poate da pământul şi iadul - a clasifica ei, duşmanii, pe cineva în rând cu Isus.

Dar cum a ajuns apostolul Pavel la cinstea aceasta? De ce l-au cunoscut demonii pe Pavel? L-au bătut cândva şi pe el, sau el i-a bătut pe ei? Priviţi pentru câteva clipe la Pavel. Pavel trăia într-o relaţie strânsă de intimitate cu Dumnezeu. I s-au dat descoperiri deosebite, îngerii îi slujeau; la degetul lui cel mic erau cutremurele. Cuvintele lui pline de Duh au făcut ţăndări cătuşele în care era ţinut sufletul acelei fetiţe pe care lumea o exploata din cauza duhului de ghicire. La Corint, acest om al lui Dumnezeu a scurs în parte mlaştina aceea a fărădelegii din oraş, şi acolo, lângă treptele diavolului a ridicat o biserică. Mai târziu a reuşit să smulgă suflete de la moarte chiar de sub nasul Cezarului, chiar din familia împăratului. În faţa regilor nu s-a intimidat, căci spune: „Mă socotesc fericit, împărate Agripa!" Pavel de asemenea a luat cu asalt capitala mondială a intelectualităţii (colinele lui Marte în Atena) cu adevărul învierii împrăştiindu-i pe savanţi.
Cât timp Pavel era în viaţă, iadul n-avea linişte!Care a fost armura lui Pavel? Unde şi-a ascuţit sabia? De mai multe ori apostolul Pavel foloseşte expresia „Sunt încredinţat!"; aici e secretul. Adevărul care i s-a revelat îl ţinea ca într-o menghină. Cuvântul, ca şi Domnul, erau imutabili. Ancora lui Pavel era prinsă în adâncimile credincioşiei lui Dumnezeu. Paloşul său era Cuvântul lui Dum­nezeu; puterea lui era credinţa în Cuvânt. Iar Duhul îl aver­tiza asupra viitoarei strategii a diavolului. Pavel ştia maşinaţiile diavolului; iată de ce iadul bătea în retragere în faţa lui. Chiar şi atunci când oamenii au vrut să-l asasineze, s-a găsit cineva să-i dea de veste lui Pavel, şi toate planurile diavolului au fost anulate.Evlavia care îi fereşte pe oameni de alunecările la iad şi îi păzeşte pe oameni de păcate vulgare, e frumoasă, dar cred că e elementară.

Când Pavel a mers la Cruce, atunci a avut loc în el minunea convertirii şi a renaşterii lui. Acesta, cred, e argumentul măiestru al apostolului Pavel când vorbeşte despre a fi mort şi a fi viu în acelaşi timp. „ Voi sunteţi morţi” le scrie el galatenilor. Imaginaţi-vă că încercăm lucrul acesta pe pielea noastră. Suntem noi morţi? - Morţi faţă de laude, faţă de critici? Morţi faţă de modă, faţă de opiniile lumii? Morţi, ca să nu avem nici o dorinţă de a fi lăudaţi? Morţi, ca să nu ne cuprindă invidia când alţii primesc onoruri pentru lucrările făcute de noi? O, dulce e starea aceasta, sublimă e trăirea în care Îl avem pe Cristos în noi prin Duhul!Da, Pavel a fost mort. Totodată el spune: „Şi trăiesc, dar nu mai trăiesc eu".

Din toate religiile pământului, creştinismul e singura în care Dumnezeul omului vine să trăiască înăuntrul lui. Pavel nu s-a mai luptat cu firea (nici cu a lui nici cu a altora); el s-a luptat „împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii cari sunt în locurile cereşti."

Oare înţelegem acum mai bine de ce demonul aces­ta a spus: „Pe Pavel îl ştiu"? Pavel se lupta împotriva puterilor demonice. (În vremea modernă, lucrarea „legării şi deslegării”, cunoscută de Pavel, e aproape uitată sau com­plet ignorată). În ultima milă a alergării lui pământeşti, el declară: „M-am luptat lupta cea bună!" Demonii au putut să confirme lucrul acesta, căci mai mult au suferit ei din cauza lui decât a suferit Pavel din cauza lor. Da, Pavel era cunoscut în iad.O altă ancoră care i-a dat stabilitate acestui suflet de erou a fost mânia lui Dumnezeu cel sfânt împotriva păcatului. „Ca unii cari cunoaştem deci frica de Domnul, pe oameni căutăm să-i încredinţăm.” (2 Corinteni 5:11). Pavel îi vedea pe oameni pierduţi! Acum câteva zile am văzut o imagine pe ecran; era ceţoasă, şi nu se distingea nimic. Atunci operatorul a întins mâna şi a aranjat diapozitul, centrându-l: Ce diferenţă!

Tot aşa, avem nevoie şi noi de mâna Domnului ca să ne facă să vedem clar starea în păcat şi pierzare a oamenilor din jur. Fiindcă apostolul Pavel Îl iubea pe Domnul sincer, cu o dragoste desăvârşită, el a urât păcatul cu o ură desăvârşită. Astfel, i-a văzut pe oameni nu numai risipitori, dar şi în rebeliune, nu numai rătăciţi de la neprihănire, dar şi conspiratori în fărădelege; oameni care au nevoie de iertare, sau dacă nu, soarta lor e moartea! Cu intenistatea maximă a flăcării Iubirii, Pavel a ars nelegiuirea oamenilor supuşi puterii satanice. Cuvântul său de ordine a fost: „Dar fac un singur lucru!" N-a avut preocupări lătural­nice, nu s-a apuca să-şi vândă cărţile. N-a avut ambiţii per­sonale, deci n-a avut invidii şi gelozii. N-a avut ce reputaţie să apere, deci n-a avut ce să se lupte pentru el însuşi. N-a avut avere, deci n-a avut ce să-şi facă grijuri. N-a avut „drep­turi", deci nimeni nu-i putea face vreun rău. El era deja zdrobit, deci nimeni mai putea să-l zdrobească. El era deja „mort", aşa că nimeni nu-l mai putea omorî. El era mai mic decât cei din urmă, aşa că nimeni nu-l mai putea umili mai mult. A suferit pierderea tuturor lucrurilor, aşa că nimeni n-avea ce să mai fure de la el. Oare înţelegem mai clar acum de ce demonul acela spunea: „Pe Pavel îl ştiu"?

Iadul avea dureri de cap din cauza apostolului Pavel.Şi încă o ancoră a duhului acestui sfânt a fost eficacitatea sângelui Domnului Isus, deci puterea Lui de a mântui în mod desăvârşit. „toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu." Da! Însă Cristos „poate să mântuiască în chip desăvârşit pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin El." O, dacă ar ajunge oamenii să-L cunoască pe acest Miel ispăşitor! La Pavel nu există aşa zisa ispăşire limitată. A fost zelot şi rămâne zelot. În lumina unui iad etern, ce valoare mai pot avea lucrurile pieritoare ale pământului pentru răscumpărare? Şi în zilele noastre, ce înseamnă oare ran­gurile pe care şi le dau oamenii unii altora? Sau care sunt stratagemele noi ale iadului azi? Fără Cristos, oamenii sunt pierduţi în păcate înainte de moarte, ca şi după ce mor.

Chiar acum oamenii sunt prinşi de vârtejul de gunoi al nelegiuirilor murdare care în cele din urmă îi va suge în iadul veşnic. E chiar adevărat? Apostolul n-are nici o îndoială. Dacă aşa stau lucrurile, atunci „Tezeşte-te, trezeşte-te şi îmbracă-te cu putere, braţ al Domnului!" (Isaia 51:9). Îl aud pe Pavel spunând: „Pregăteşte-mi armura şi sabia pentru luptă!"

O altă ancoră pentru Pavel a fost siguranţa binecuvântată că atunci când avea să părăsească trupul aces­ta, el mergea acasă la Domnul (2 Corinteni 5:8). Nu găsim aici doctrina adormirii sufletului! Nici starea intermediară in­terminabilă. Ci, din viaţă în viaţă! La gândul veşniciei, lim­bajul omenesc e în zdrenţe, imaginaţia se poticneşte. Pavel trece peste toate, peste lovituri, bătăi, suferinţe, întemniţări, oboseli, şi le consideră întristări uşoare de o clipă când sunt puse în faţa bucuriei de a fi acasă la Domnul. Iar iadul îşi cheltuia muniţiile diavoleşti împotriva acestui Pavel! Înţelegeţi acum de ce unul din ei a spus: „Pe Pavel îl ştiu"?

Adevărul final ca ancoră a sufletului lui Pavel a fost: „Toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Cristos!" (2 Corinteni 5:10). Privirea spre valorile eterne prin Cristos lua şi boldul acestui ultim test. Viaţa în neprihănire aici pe pământ (şi nu vreau să spun, viaţă de neprihănit, ci în „neprihănirea" pe care o cere Cuvântul Sfânt) rezolvă toate problemele de după moarte. Apostolul Pavel s-a identificat atât de mult cu chipul Fiului, încât a fost în stare să spună: „Ce aţi învăţat, ce aţi primit şi auzit de la mine, şi ce aţi văzut în mine, faceţi!" (Filipeni 4:9). A face o copie după altă copie nu e bine. Dar a-l copia pe Pavel nu e rău, fiindcă el a fost pe de-a-ntregul consacrat Dom­nului, sfinţit în întregime, cu totul în Hristos.

Te mai miri acum de ce demonul a spus: „Pe Pavel îl ştiu"? Eu nu mă mai mir!                     

* articol apărut în volumul "De ce întârzie trezirea" (1972)

PS: Voi continua să postez câteva articole ale pastorului Leonard Ravenhill despre "Trezirea Spirituală". E un eveniment pe care îl aşteaptă toată Biserica. Dar şi Hristos. Mai ales acum la evanghelizările de început de an...

marți, 8 ianuarie 2013

Unde este acum Dumnezeul lui Ilie?

de Leonard Ravenhill

La întrebarea: „Unde este acum Dumnezeul lui Ilie?" noi răspundem: „El este acolo unde a fost întotdeauna, pe Scaunul de domnie!" Dar unde sunt azi curajoşii Ilie? Ştim că Ilie a fost un om „supus aceloraşi slăbiciuni ca şi noi", dar vai, noi nu suntem oamenii aceloraşi rugăciuni ca ale lui! Un singur om care se roagă e la fel de tare ca o mulţime. Azi Dumnezeu nu poate folosi pe unii, nu fiindcă aceştia sunt prea neştiutori, ci fiindcă sunt prea plini de ei înşişi. Fraţilor, abilităţile noastre au ajuns handicapuri, talentele noastre pietre de poticnire. 

Din obscuritate, Ilie a apărut dintr-odată pe scena Vechiului Testament. Regina Izabela, acea fiică a iadului, a ucis preoţii lui Dumnezeu şi i-a înlocuit cu temple şi parcuri idolatre ale zeilor ei. Întunericul acoperea ţara şi bezna neagră inimile oamenilor, iar poporul sorbea nelegiuirea ca apa. În fiecare zi ţara, împestriţată cu temple păgâne şi ritualuri idolatre, vedea înălţându-se la cer fumul a mii de al­tare sângeroase. 

Şi toate acestea aveau loc în mijlocul unui popor care şi-l pretindea pe Avraam ca părinte, a căror strămoşi au strigat cândva către Dumnezeu în necazul lor iar El îi izbăvise din groapa pieirii. Cum s-a îndepărtat Dumnezeul slavei de ei! Cum şi-a pierdut sarea gustul! Aurul şi-a pier­dut strălucirea! Dar din această cădere fără măsură, Dum­nezeu şi-a ridicat un bărbat; nu un comitet, nu o sectă, nu un înger, ci un OM, un om supus aceloraşi slăbiciuni ca şi noi! Dumnezeu căuta un om, nu ca să predice, ci „să stea în mijlocul spărturii." La fel ca Avraam în vechime, Ilie „a stat înaintea Domnului". Astfel, Duhul Sfânt a putut scrie viaţa lui Ilie în două cuvinte: „S-a rugat!" Nimeni nu poate face mai mult nici pentru Dumnezeu nici pentru oameni. Dacă Biserica ar avea azi atâţia oameni ai rugăciunii pe câţi are sfetnici şi experţi administrativi, am avea o trezire spirituală mondială într-un an de zile!

 Astfel de oameni ai rugăciunii, ca Ilie, sunt eroi naţionali, binefăcătorii popoarelor. Ilie a auzit o voce, a văzut o vedenie, a gustat o putere, a măsurat un vrăjmaş, şi, împreună cu Dumnezeu, a avut o biruinţă. Lacrimile pe care le-a vărsat, agonia sufletească pe care a îndurat-o, suspinurile pe care le-a înălţat, sunt toate amintite în cartea cronicii lucrărilor lui Dumnezeu. În cele din urmă Ilie şi-a înălţat glasul profeţind cu graiul infailibil al lui Dumnezeu. Cunoştea gândirea lui Dumnezeu. De aceea, el singur - un singur om - a gâtuit o naţiune întreagă şi a schimbat cursul naturii. Acest om, ca un colţ de stâncă, a stat majestic şi nemişcat ca munţii din Galaad, atunci când a închis cerurile cu un cuvânt. Având cheia credinţei, care se potriveşte la orice lacăt, Ilie a închis cerul, a pus cheia în buzunar, şi l-a lăsat pe Ahab să tremure. Da, e minunat atunci când Dum­nezeu îl apucă pe un om! Dar pământul poate cunoaşte o minune chiar mai mare: atunci când un om se apucă şi se ţine de Dumnezeu. Să strige „în Duhul”, să suspine un om către Dumnezeu, şi Însuşi Dumnezeu va striga: „Nu mă ţinea!" Noi vrem realizările lui Ilie, dar nu luptele lui! 


Fraţilor, dacă facem lucrarea lui Dumnezeu după cum vrea Dumnezeu la timpul hotărât de Dumnezeu în puterea lui Dumnezeu, vom avea parte cu siguranţă două lucruri: binecuvântarea lui Dumnezeu şi blestemele diavolului. Când Dumnezeu îşi deschide ferestrele cerului ca să ne binecuvinteze, diavolul îşi deschide porţile iadului ca să ne lovească. Când ne zâmbeşte Dumnezeu diavolul se încruntă! Predicatorii de meserie vor să ajute pe oricine şi să nu supere pe nimeni; dar profeţii adevăraţi răscolesc lumea şi pe unii îi înfurie chiar. Unii predicatori se iau după lume; profeţii merg împotriva ei. Un credincios eliberat, înflăcărat şi umplut de Dumnezeu, e ponegrit ca trădător de patrie, fiindcă se ridică împotriva păcatelor naţiunii; nepoliticos, fiindcă limba lui e o sabie cu două tăişuri; debalansat, fiindcă are un stil neobişnuit în mesaj. Predicatorul e lăudat; profetul huiduit. 

Ah! fraţi predicatori! Îi iubim pe vechii sfinţi, misionari, martiri, reformatori: Lutherii noştri, Bunyanii noştri, Wesleyii, Asburyii, etc. Le scriem biografiile, le respectăm amintirea, le punem în ramă epitafurile şi le zidim monumentele. Facem orice de dragul lor, dar nu-i imităm. Le venerăm până şi ultima picătură de sânge vărsată de ei, dar avem grijă ca nu cumva să ne picure nouă vreuna. 

Ioan Botezătorul a reuşit să nu fie prins, să scape de închisoare vreo şase luni. El şi Ilie n-ar rezista nici şase săptămâni pe străzile unui oraş modern de azi. Ar fi aruncaţi la închisoare sau într-o casă de nebuni, fiindcă s-ar ridica împotriva păcatului şi nu şi-ar ţine gura. America s-ar cutremura de la un ţărm la celălalt în 24 de ore dacă vreun predicator, uns cu Duhul Sfânt, ar spune lucrurile pe faţă. În Anglia e şi mai rău. Aprindem interesul naţional vorbind împotriva cruzimii tribului Mau-Mau, şi în acelaşi timp cochetăm cu criminalii atei conducători de guverne şi cu prelaţii murdăriţi de sângele martirilor. Preoţii aceştia care îmbată sufletele oamenilor cu mise idolatre, cu rugăciuni către Maria denigrând Calvarul, înşelând milioane de oameni şi în viaţă şi după moarte prin cea mai mare min­ciună pe care a putut-o inventa Lucifer vreodată. Toate aces­tea nu ne mai mişcă, nu ne mai coboară pe genunchi în suspine îndurerate cum l-au mişcat pe Ilie altădată. 

Duşmanul vine năvalnic, ca un puhoi de ape. Şi nu se mai găseşte nici un erou, nici un bărbat plin de Duhul, înarmat cu toată armătura lui Dumnezeu, ca să ridice un steag împotriva nelegiurilor? În vremuri ca acestea, mai rămâne un singur loc de speranţă, în care ne putem păstra inima aprinsă şi ochii înspre ţintă: colţul rugăciunii! Acest om, Ilie, care avea în loc de inimă un vulcan, şi în loc de voce o furtună, a venit la împărăţie „tocmai pentru o vreme ca aceasta." 

Problemele pe care le întâmpină evanghelismul mon­dial sunt cu duiumul. Dar toate problemele se dau la o parte în faţa oamenilor dârji, care stăruie în rugăciune.

* Articolul face parte din volumul "De ce întârzie trezirea", publicat de Leonard Ravenhill acum 4 decenii (1972). De 40 de ani se citeşte, însă cine ia aminte?