Acceptarea și aprecierea merg mână în mână. De-a lungul
vieții mele, m-am confruntat – și poate încă mă mai confrunt – cu ambele. Este
posibil să fii acceptat, dar să nu fii apreciat. Iar această realitate lasă
urme adânci în suflet.
Am crescut într-o cultură în care se punea un accent
puternic pe perfecțiune – acasă, la școală, în societate. De mici, am fost
învățați să ne concentrăm pe ceea ce nu facem bine, pe ceea ce lipsește, și nu
pe micile reușite sau progrese. Nimeni nu se uita la jumătatea plină a
paharului. Performanța era așteptată, nu celebrată. În școală, dacă nu atingeam
standardele impuse, nu primeam încurajare, ci pedeapsă sau critici. Acasă,
aceeași poveste. Așa era cultura. Totuși, Cuvântul lui Dumnezeu ne învață altceva: „Cine
disprețuiește ziua începuturilor slabe?” (Zaharia 4:10)
Dumnezeu vede valoare chiar și în începuturile mici. El se
uită la inimă, la motivație, la proces – nu doar la rezultat. Această
perspectivă mi-a fost străină o vreme. Dar, când am ajuns în Canada, am început
să văd o altă realitate – una în care fiecare pas înainte este încurajat, unde
micile victorii sunt apreciate, iar imperfecțiunile sunt recunoscute ca parte
din creștere.
Mi-a luat timp să mă adaptez și, recunosc, încă mai am
momente de îndoială când cineva mă laudă pentru ceva ce eu consider „prea
puțin” sau „normal”. Îmi amintesc cum, cu mulți ani în urmă, am fost invitat să
vorbesc în biserica noastră din Canada – o comunitate multiculturală, formată
din aproximativ 30 de națiuni. Am început timid, cerându-mi scuze pentru limba
engleză care nu era perfectă. Pastorul m-a privit cu sinceritate și mi-a spus:
„You are doing fine.” Am fost reticent în fața aprecierii lui. Nu pentru că nu
l-am crezut, ci pentru că așa am fost educat: să nu mă văd vrednic de laudă
dacă nu ating un anumit standard. Dar încurajarea lui a lucrat în mine. Și m-a învățat o
lecție importantă: „De aceea, încurajați-vă unii pe alții și zidiți-vă unii
pe alții, așa cum și faceți.” (1 Tesaloniceni 5:11)
Această experiență m-a provocat să devin o voce care
încurajează, nu una care critică. Am învățat că aprecierea nu trebuie să vină
doar la finalul cursei, ci și pe parcurs. Că acceptarea este începutul, dar
aprecierea este combustibilul care ne motivează să mergem mai departe.
Așadar, te încurajez și pe tine: nu te teme să apreciezi
pașii mici – ai tăi și ai celor din jur. Nu aștepta perfecțiunea ca să oferi
încurajare. Fiecare progres merită recunoscut. Fii parte din cultura harului,
nu a condamnării. Fii vocea care ridică, nu aceea care descurajează. Pentru că,
în final, iubirea adevărată vede potențialul, nu doar performanța.
Marian Volintiru
Vancouver, CDN