Fundaţia CIREŞARII

vrei o diplomă?

luni, 12 octombrie 2009

Nicolae.Geantă: Creștinii după Evanghelie - 110 ani de mărturie trăită

În perioada 1-3 octombrie am participat la Sibiu şi Tălmaciu la cea de-a 110-a aniversare a Bisericii Creştinde după Evanghelie din România. Inaugurată la 1 octombrie 1899 la Bucureşti de către păstorii  Francis Berney şi Charles Aubert, doi misionari motivaţi să lucreze printre români de către englezul John Broadband, BCDE din România a fost recunoscută oficial abia în anul 1933, după care a fost intrezisă în anul 1941 de către regimul naţionalist extremist al mareşalului Antonescu. După 1948, la presiunile Occidentului, România a recunoscut toate cele 3 biserici evanghelice din România (Baptistă, Creştină după Evanghelie şi Penticostală), însă "represaliile" la care au fost supuse de către comunism au fost cele mai severe din istoria modernă a creştinismului din spaţiul carpato-danubian. Totuşi, între 1941-1968, adică în anii grei ai persecuţiei, Biserica CDE din România a cunoscut cel mai mare ritm de creştere (400 %!) din istoria sa. După 45 de ani de întuneric comunist, din decembrie 1989 BCDE şi-a dublat numărul de biserici în mai puţin de 10 ani, însă paradoxal, cu toată libertatea religioasă din post-comunism, ritmul de creştere din perioada prigonirii nu a mai fost atins. La sărbătorirea celor 110 ani de mărturie trăită pe meleagurile mioritice, BCDE are 661 de biserici şi aproximativ 47.000 de membrii, fiind situată pe locul 10 în rândul celor 18 confesiuni recunoscute oficial de către statul român postdecembrist. De asemeni, BCDE din România dispune de un Institut Teologic Universitar (Thimotheus) la Bucureşti.

marți, 6 octombrie 2009

Cu Dumnezeu prin Diaspora - de Nicolae Geantă


Nicolae Geantă & Nicu Mărgăian & Franco Petrone & Daniel Floruţă
Zilele trecute am trăit în dispora. Nu ca emigrant, ci ca vizitator printre emigranţi. Invitat la biserică. Penticostală. Am trăit de fapt clipe de neuitat. Sfinte, cu Dumnezeu. La pieptul Lui. Acolo, departe de casă, în seceta Spaniei, Dumnezeu este mai aproape. Mai aproape de Biserică, de tineri, de bătrâni, de copii. E ecât puţin deasupra capului. Când treci pragul adunării, Duhul Sfânt îţi suflă în ceafă. Toată slujba divină. N-am văzut nici un creştin privind în neant în biserică. Pe nimeni care să răsfoiască Biblia sau cartea de cântări în timpul predicii. N-am văzut pe nimeni şuşotind la urechile vecinului, mirat că am ajuns în faţa lor. N-am văzut nici o femeie cu capul descoperit. Şi nici fete cu părul tuns. Dar nici mulţi bărbaţi cu cravată. Am văzut lacrimi. Dunări de lacrimi, pe obrajii arşi în meseta străinătăţii. Nu lacrimi de ceapă, nu lacrimi de durere, ci lacrimile pocăinţei. Şterse cu colţul basmalei. Am văzut zeci de tineri căzuţi în genunchi, stăruind după sfinţenie. Strigând la Domnul până le-a transpirat cămaşa în spate. Am văzut biserici construite de comunităţile românilor. Fără sprijin de la Culte, de la Guvern, din străinătate. Clădiri impozante, se sute de mii de euro, au împânzit coasta mediterană. Şi nu numai. Am văzut coruri care zguduiau biserica la cântări. Iar instrumentele, sonorizarea, proiectarea, totul de top. Ca pentru Domnul. Am văzut bătăturile din palmele muncite ale fraţilor, plecaţi departe de casa lor, de familie, de ţară, pentru o pâine mai bună. Am văzut fii rătăcitori, întorşi la Hristos, drogaţi care s-au pocăit, curvari care au devenit sfinţi, copii care stau în genunchi înainte de masă. Femei care conduc maşini scumpe.